ÎŢI VĂD DOAR JUMĂTATE DE CHIP

Mircea Florin Şandru 

Lumină calmă, dulce, alunecând pe ziduri,

Peste turla Bisericii Anglicane şi peste Parcul Ioanid,

Şi tu la fereastra întredeschisă

Îţi văd doar jumătate de chip şi doar un ochi

Care mă priveşte. Îţi fac semn cu mâna,

Iar tu clatini perdeaua, ca o velă uşoară,

În semn de recunoaştere, ca şi cum

Pe marea verde ne-am fi întâlnit din întâmplare.

Credeam că nu exişti,

Credeam că nu vei mai veni niciodată,

Eram pregătit pentru o deplină singurătate,

Mă îndreptam spre piscul alb al tăcerii definitive,

Mă îndreptam spre moarte.

Dar tu ai venit şi m-ai atins pe obraz

Cu mâna ta fumegândă

Am deschis ochii uimit şi am strigat.

Erai atât de aproape şi îmi vorbeai,

Şi am simţit că ai nevoie de mine.

# De-ar veni un sfânt la mine

Florian Silisteanu 

(pentru cel mai frumos om pe care l am cunoscut vreodată , pentru Irina Adriana Carpinis –pentru sufletul tău – pentru Luca și pentru noi)

de-ar veni la mine sfântul care nu mai are casă

care taie iarba lumii și-o usucă și n-o lasă

în pridvorul norilor de-ar veni odată vremea sărbătorilor

de-ar veni la mine setea celui care n-a băut

de-ar veni la mine nunta - nunții din cuvânt

și din cana galilei îngerii la gât cu chei

de-or veni colindătorii și nu m-or găsi acasă

să vină la drumul-mare unde e mama mireasă

mama ta ori mama lui MAICA NOASTRĂ-A DOMNULUI

de-or veni la dumneavoastră să vă bată în fereastră

păsările zgribulite și cu aripi prăpădite

să deschideți că nu știți când de pasăre muriți

și primiți puneți pe masă toată dragostea rămasă

de-or veni să vă colinde cei sărmani și cei desculți

nu le dați pantofi mai mari și nici pe aceia strâmți

nu le dați mâncarea veche nici umbra de pe perete

că DOMNUL VEDE ȘI SPALĂ și nimeni nu vă mai scoală

de n-aveți ce să le dați îngerilor condamnați

îndrăzniți și- acoperiți fața ca să nu se vadă

cum plânge prima zăpadă

apoi... de vă vin cei dragi la masă

scoateți cuiele din casă, dumicatul mâinilor

rupă lanțul câinilor

de-ar veni la mine sfântul care nu mai are casă

care taie iarba lumii și-o usucă și n-o lasă

în pridvorul norilor

de-ar veni odată vremea sărbătorilor

Munte vrăjit

Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis şi punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, şi anii. Şi anii.

Lucian Blaga  

Casa unde cuiburile de vest

André Cruchaga 

Mi-am făcut fără să știu casa mea, casa unde nu există dileme ireparabile sau tristeți răsunătoare: poezia care se deschide în fiecare zi

fereastra și, între aripile respirației, face timpul să iasă în evidență.

Când se deschide vena vrăjii, sclipirea de zi cu zi

a covoarelor, grinda acoperită cu arcane.

—Am avut mereu noroc să citesc printre umbre, acele ziduri de monologuri fugare,

Zilele apuse noaptea, pasărea imensă

a rațiunii cu versetele sale.

În jurul meu împrăștiați centimetri de lemn și rouă,

nuditatea plouata a clopotului etern al ierbii.

(Casa mea din mijlocul gospodăriei, făcută din adobe și locuită)

prin melancolie și ierburi îmbrăcate în pantofi,

mereu în ochii mei ca imaginea unui câine rănit).

Precum suflarea jarului, curenții vântului

în Sienes, fluturașul mereu cald al celor neauzite.

Ușile închise este un alt univers care ne privește și ne portretizează.

Întuneric recurent, minunile încețoșate ale țării pe care le avem,

Toponimele eufemiste ale nesiguranței și manipulării.

Îndrăzneala nu moare niciodată dacă respirația înflorește în rouă;

Poezia nu încetează niciodată să fie ascua, când asta e casa vieții

și flash-uri.

Din cartea: Sfârșitul Sperietoarei de ciori, 2013

©André Cruchaga

Un cer necenzurat

Mai real decât mitic

mai senin decât înnorat

mai împăcat

de cu seară

decât încurcat în partea lui

cea goală de cuvinte

mai cu suflet

ziua

mă dezmiardă 

când dau de capăt

prin verdele de ploaie

bate-bate ploaia

încă

și tot nu e suficient

să ajungă la tine

Elisabeta Gîlcescu

Burlington,  Aprilie 2024

Photo: Cristina Jura

Clopotiva, 12 Aprilie 2024

Ori/Sau

What is a poet? An unhappy man who hides deep anguish in his heart, but whose lips are so formed that when the sigh and cry pass through them, it sounds like lovely music… And people flock around the poet and say: 'Sing again soon' – that is, 'May new sufferings torment your soul but your lips be fashioned as before, for the cry would only frighten us, but the music, that is blissful.

Soren Kierkegaard,  Either /Or

Ce este un poet? Un om nefericit care ascunde în inima lui o angoasă adâncă, dar ale cărui buzele sunt atât de formate încât, când suspinul și strigătul trec prin ele, sună ca o muzică încântătoare... Și oamenii se îngrămădesc în jurul poetului și îi spun: 'Cântă din nou curând' – adică 'Fie ca noi suferințe să-ți chinuie sufletul, dar buzele tale să fie modelate ca înainte, căci strigătul nu ne-ar înspăimânta decât pe noi, dar muzica, care este fericită'.

Soren Kierkegaard, Ori/Sau

 

Un incendiu a izbucnit în culise într-un teatru. Clovnul a ieșit să avertizeze publicul; au crezut că este o glumă și au aplaudat. A repetat-o; aclamația a fost și mai mare. Cred că așa se va sfârși lumea: în aplauze generale din partea unor inteligenți care cred că este o glumă.

Soren Kierkegaard, Ori/Sau

A fire broke out backstage in a theatre. The clown came out to warn the public; they thought it was a joke and applauded. He repeated it; the acclaim was even greater. I think that's just how the world will come to an end: to general applause from wits who believe it's a joke.

Soren Kierkegaard, Either/Or

Simțurile

Un poem impresionant. Un poem care strălucește cel mai mult. 

toată viața am avut simțurile explozive, în alertă, toate,

imaginile oscilează între sublim și monstruos, violente,

culorile de trecere stau asunse în spatele celor tari, ca și

sunetele, parfumurile, gusturile, atingerile epidermice…

tija de jad caută grota adumbrită totuna cu atragerea

unui obiect cosmic într-o gaură neagră, o atracție

irezistibilă spre un tunel central de un negru fără pată,

aceeași putere, aceeași intensitate, în mare ca și în mic…

cîndva a fost o mare bucurie să descopăr senzațiile muiate,

nu știu dacă și avalanșa tot mai năvalnică a celor cenușii,

gama nesfîrșită de griuri, de la albul murdar la gri petrol…

un fluture imperial pe creanga liliacului, aripile sale mari

în culori exuberante, magnifice în lumina amurgului,

un vînt se pornește, tot mai puternic, aerul unei suflante,

praful colorat se amestecă, zboară, aripile sînt cenușii…

 

și va veni neașteptată cea care vine mereu pe neașteptate

și atunci oare ce voi mai simți, cum oare voi mai simți?

de neimaginat o existență fără simțire, pînă și moartea,

moartea cea mare, trebuie simțită pentru a ști că există!

 

Liviu Antonesei

10 – 11 Mai 2024, în Iași