Simțurile

Un poem impresionant. Un poem care strălucește cel mai mult. 

toată viața am avut simțurile explozive, în alertă, toate,

imaginile oscilează între sublim și monstruos, violente,

culorile de trecere stau asunse în spatele celor tari, ca și

sunetele, parfumurile, gusturile, atingerile epidermice…

tija de jad caută grota adumbrită totuna cu atragerea

unui obiect cosmic într-o gaură neagră, o atracție

irezistibilă spre un tunel central de un negru fără pată,

aceeași putere, aceeași intensitate, în mare ca și în mic…

cîndva a fost o mare bucurie să descopăr senzațiile muiate,

nu știu dacă și avalanșa tot mai năvalnică a celor cenușii,

gama nesfîrșită de griuri, de la albul murdar la gri petrol…

un fluture imperial pe creanga liliacului, aripile sale mari

în culori exuberante, magnifice în lumina amurgului,

un vînt se pornește, tot mai puternic, aerul unei suflante,

praful colorat se amestecă, zboară, aripile sînt cenușii…

 

și va veni neașteptată cea care vine mereu pe neașteptate

și atunci oare ce voi mai simți, cum oare voi mai simți?

de neimaginat o existență fără simțire, pînă și moartea,

moartea cea mare, trebuie simțită pentru a ști că există!

 

Liviu Antonesei

10 – 11 Mai 2024, în Iași