Legenda Portului Cenușiu

Alergau continuu pe străzile oraşului portuar,
Se căţărau curioşi pe puntea navelor de la chei;
Ceaţa, albă şi rece, venită dinspre estuar
Nu fusese niciodată mai rece şi mai albă decât ei.
"Hei, Starbuck, Pinckney şi Tenterden, e mare deranj!
Fuga la şalupele voastre, adunaţi întregul echipaj,
Împânziţi golful, căutaţi până-i găsiţi pe prichindei."

Era un motiv de teamă! În mijlocul acelei zile ceţoase
Barcazul acostat la debarcaderul dărăpănat, plin
Cu copii care se jucau, răpit de curenţii mareei joase,
S-a dezlipit de dană şi-a dispărut în norul pufos, opalin,
Derivând spre larg, inaccesibil auzului şi vederii –
Luând cu ea treisprezece copii ai durerii
În hulpava imensitate-a golfului, mării vecin!

Un căpitan cu chipul dur, "Domnul aibă-n paza lui pe toţi!"
A spus, "Acel barcaz nu va mai pluti la mareea-naltă!"
Nevastă-sa a răspuns, "Fetiţa nu va auzi strigarea MEA, socoţi,
Oriunde-ar fi acum, pe mare sau pe lumea-ailaltă?!"
Şi-a strigat c-o voce tremurătoare şi-ascuţită, pradă disperării,
Sălbatică şi stranie, ca ţipetele păsărilor mării,
S-a cutremurat mulţimea strânsă-acolo, înfiorată.

Tăcut, s-a prăvălit ceaţa ascunzând marinar de marinar,
Ascunzând cerul de mare şi marea de oamenii vineţi:
Se-auzeau doar respiraţiile-n aerul înfrigurat, polar,
Clipocitul apei şi scârţâitul vâslelor în furcheţi.
Au simţit apoi o adiere dinspre văile pline de poteci,
De pajişti năpădite de trifoi, de pietre cenuşii şi reci,
Dar niciun semn de la cei pierduţi, fetiţe şi băieţi.

Nu s-au mai întors. Dar se spune că oricând
Se lasă ceaţă densă peste reciful de lângă port
Pescarii-n căutarea macroului reduc velele până când
Un sunet cunoscut le-aduce-n inimi pace şi confort,
Vocile copiilor care pe barcazul fantomă se joacă încă,
O umbră-ndepărtându-se mereu în negura rece şi-adâncă
Pe apele care-şi ascund comorile dincolo de orizont.

E-o poveste naivă spusă de-un marinar lipsit de minte,
Genul de temă care-i oferă poetului leneş un anume avantaj;
Totuşi, când, insinuantă, pâcla Îndoielii prinde să ne-alinte,
Iar noi ne-apropiem de ţărmurile Vârstei, pierzându-ne-n peisaj,
Auzim dinspre ţărmul mut şi-nceţoşat apropiindu-se de fereastră
Vocile copiilor care-au dispărut demult din viaţa noastră,
Îmbiindu-ne sufletele spre-un loc liniştit de-ancoraj.

poezie de Francis Bret Harte, traducere de Petru Dimofte