Vara din hieroglife

 © Ionel Bota 

Într-o frânghie viața, în cealaltă suspinele hârtiei,

Astfel așezau norii pe tavanul cerului posac.

Erai pictorul din imensitatea câmpiei?

Eram înghițitorul de săbii din ultimul veac?

O pasăre a coborât pentru războiul din vechi catastife.

Aripile din metalul coşmarului vibrau sub spânzurători indecise.

O nălucă de fum împingea vara în hieroglife

Și din amintirea literelor cavoul înflorise.

Ce s-ar fi întâmplat

... dacă țineai arca deschisă câteva clipe

sau mai multe

nu aș fi blestemat nici pământul

nici marea

 

nu m-ai fi lăsat

să mă minunez de ce văd și aud

până o altă primăvară-vară

fără interdicții

fără bastoane incomode

în fața înaltei curți

mă voi trezi mușcată din toate părțile de

văduva neagră

asmuțind încolo și încoace

un poem

zgomotos

din cenușă

ca o lovitură de ciocan

să aud marea

 

Eli Gîlcescu

Uneori

... când nu-mi găsesc locul

ca păsările când simt apropierea furtunii

îmi pare că nciun zâmbet

pe ici

pe colo

nu-i de-ajuns

să-mi împace sufletul

 

Eli Gîlcescu

Așa credeam

Cercul Poeților Apăruți  

Până să mă găsească ei pe mine

va mai dura, oho,

știu niște versuri, niște mlaștini,

atâtea planete

de care ei nici nu știu că există,

atâta muzică,

peșteri despre care n-au auzit,

 hățișuri și meandre,

plauri plutitori,

 am unde să mă ascund.

Așa credeam

apoi când pământul mi-a ajuns

până la ochi

iar sacul în care eram 

fusese legat la gură

nu știau că m-au scăpat

în una din ascunzătorile mele secrete.

Nu știau că din țărână am venit

oricând am unde mă întoarce,

va mai dura, oho,

până să mă găsească ei pe mine.

 

Soril Miavoe

https://revistavatra.org/2020/01/09/soril-miavoe-poeme/

https://revistacultura.ro/nou/2012/08/soril-miavoe/

 

 

Oriunde ai fi

Mircea Florin Şandru 

#CUFOIŢĂDEAUR ©

Cu foiţă de aur e acoperit trupul tău în seara de aprilie,

Iar eu sunt mut şi îl privesc cum străluceşte, ca un lampion pe verandă.

Oriunde ai fi te-aş recunoaşte şi aş veni cale de o mie de leghe

Să îţi aduc daruri, să ard tămâie, să stau în genunchi şi să te rog.

Eu sunt corăbierul rătăcit pe mare, eu sunt beduinul pierdut în pustiu,

Eu sunt pelerinul plecat în Tibet ca să îl cunoască pe Dalai Lama,

Eu sunt frunza spulberată de vânt care s-a lipit de geamul tău,

Eu sunt broderia din ochii tăi, atât de mari încât par două lacuri de munte,

Eu sunt rochia ta verde care doarme în şifonier cu amintirea unei seri de bal.

Am venit să te iau cu mine. Am venit să te duc într-un loc binecuvântat,

Cu soare calm şi ape verzi, şi păsări-cardinal, şi păsări-liră,

Dar tu te temi, pentru că n-ai plecat niciodată din această casă veche,

Dar tu te temi, pentru că nu m-ai văzut niciodată atât de blând şi de rugător.

Vino cu mine, fii mereu cu mine, te voi aşeza într-un hamac

Şi te voi privi toată ziua cum dormi, cu trupul tău învelit în foiţă de aur.

Pentru ca tu să te înalți

Daniel Vorona 

:pentru ca tu să te înalți | așa cum crește un copil după ploaie | până la

genunchi m-am îndepărtat am negociat de trei ori pe zi m-am coborât

.

(nu am trecut niciodată pe roșu; nu am tulburat niciodată chipul cuiva)

.

am fost

să îmi cumpăr suflet și

mi-am luat un câine nici nu am

știut ce cumpăr îl aud

cum urlă

.

invizibil — mi-am

dăruit șapte pahare cu apă rece

altui râu care curgea pieziș și care rezumându-se la sine

în

loc de suflet își dorea o structură armonioasă și suverană

pentru sexul său și un dig mi-am

dăruit — invizibil

.

Jerusalime Jerusalime Jerusalime să-mi șterg urmele | ca mai înainte? |

a trebuit să îmi tai părul am stins candela m-am întors în țara morților

Zidul plângerii

Zidul pe care l-am mângâiat aseară
m-a strivit și nu-și mai ridică greutatea de pe degetele mele.
Simt cum îmi cresc rădăcini cuprinzându-i temelia.
Seva istoriei îmi electrifică venele.
Miile de săruturi, gemetele muribunzilor, 

rugile aproape de transă respiră prin mine, 
îmi cer glasul. 
Inima mea donează căldurā pietrei,
trupul mi-e granit viu. 
Din ochii mei corabia de robi își scufundă ancora în zid. 
Sub rana istoriei mă pietrific. 

Răniții mă pipăie, 
buze vinete și mute, glezne roase, 
brațe de lemn, obraji uscați, priviri depresive mă caută. 
Puterea nu stă ascunsă-n istorie.

Speranța-i o rocă rece. 
Aș striga din toate veacurile dacă viitorul ar avea urechi. 
Din piatră nu răsare nimic.
Deschid porțile simțirii...
țipete fără chip mā strivesc în goana lor. 
Închid ochii. 

trupuri biciuite mă răstignesc în propriul meu glas.
Ard...

...Nu, moartea nu a fost reală, moartea nu are glas!
Sunt mult prea tânăr, 
noi vom fi mereu tinerii lumii, moartea nu există!
Dați-mi bucurie, dați-mi joc, moartea nu există!
Chipuri contorsionate cer prețul conștiinței.
Durerea nu poate fi reală!
Îmi pun mâna la ochi, 
îmi smulg rādācina, răstorn temelia zidului, 
...moartea nu există, biciul nu există, 
noi suntem oameni, oameni...
Pietrele n-au învățat să păstreze un secret.

#Gabriel Nan, O altă Romă)