Cu foiţă de aur e acoperit trupul tău în seara de aprilie,
Iar eu sunt mut şi îl privesc cum străluceşte, ca un lampion pe verandă.
Oriunde ai fi te-aş recunoaşte şi aş veni cale de o mie de leghe
Să îţi aduc daruri, să ard tămâie, să stau în genunchi şi să te rog.
Eu sunt corăbierul rătăcit pe mare, eu sunt beduinul pierdut în pustiu,
Eu sunt pelerinul plecat în Tibet ca să îl cunoască pe Dalai Lama,
Eu sunt frunza spulberată de vânt care s-a lipit de geamul tău,
Eu sunt broderia din ochii tăi, atât de mari încât par două lacuri de munte,
Eu sunt rochia ta verde care doarme în şifonier cu amintirea unei seri de bal.
Am venit să te iau cu mine. Am venit să te duc într-un loc binecuvântat,
Cu soare calm şi ape verzi, şi păsări-cardinal, şi păsări-liră,
Dar tu te temi, pentru că n-ai plecat niciodată din această casă veche,
Dar tu te temi, pentru că nu m-ai văzut niciodată atât de blând şi de rugător.
Vino cu mine, fii mereu cu mine, te voi aşeza într-un hamac
Şi te voi privi toată ziua cum dormi, cu trupul tău învelit în foiţă de aur.
Mircea Florin Șandru
RăspundețiȘtergereÎn podul casei m-ascundeam
Ceasuri întregi, întins pe spate,
Şi-n dulcea mea singurătate
Pe apa unui vis pluteam.
Prin ţigle, razele cruciş
În beznă desenau dantele,
Ştiuleţi de aur pe podele
Se pregăteau de măciniş.
Cuiburi de viespi sub căpriori
Foşneau încet, adormitoare,
Umbre dansau, era răcoare
Şi mă simţeam uşor, uşor.
Luceau icoane-ntrun ungher,
Cu Domnul răstignit pe cruce,
Cu Sfântul Gheorghe care duce
Balaurul ucis spre cer.
Aşa mi-ar fi plăcut să fie
Raiul, ca-n podul de acasă,
Să urc o scară de mătasă
Spre blânda mea copilărie.