Ți-aduci aminte iarba-n rouă,
unde-am făcut un 69?
Școala era pe terminate,
iar eu urma să dau la Mate.
Și ți-am șoptit, că cifra 6
este simetricul lui 9,
care, rotit cu una sută
optzeci de grade, – ajunge
6,
și, invers, 6-ajunge 9...
Tu erai tot mai descusută,
eu tot mai doldora de rouă.
... și
de fiecare dată când se tânguia
încet
ca suflarea
unui vânt de vară
uneori
parcă
ar avea atâtea de mărturisit
altor
inimi
dimprejur
indiferent
cât de mult timp a trecut
de când
în
mijlocul iernii
mă
apăra
de acolo de unde e
n-aș
putea spune cât...
poate
atât cât trebuia
să trec
peste orele de insomnie
mai mult
sau mai puțin fatale
sau
mai știi...
peste
întunericul unui preludiu rămas
foarte
mult timp în urmă
Eli Gîlcescu
We should visit living poets
especially if we happen to dwell in the same town
drop in on them from time to time
because as we spend our quiet lives
certain that they too are alive – though maybe forgotten –
we hear the sad news.
Good poets pass away one day
not because they die
of heart failure or cancer
but because on their eyelids sprout
horrendous flowers.
At first they delve in medical books
then they consult the optician
ask botanists and gardeners
science gives up
offers vague cautious words
passersby and neighbours cross themselves.
Thus the poets gradually withdraw
to the seclusion of their homes
listening to old records
writing little
less and less
mediocre stuff.
Meantime in this confinement
the horrendous flowers begin to wilt
and wither
and the poets no longer go out
not even to the nearby kiosk for cigarettes.
They sit shrunken by the fireplace
seeking answers from the fire
which eventually throws out a spark
first landing on the dry petals
then on the dry stems
all over the body
and the entire house
the surroundings
brighten for a single moment
and they are burnt to ashes.
Yannis Varveris
Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea
încetinind lent,
în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.
Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.
Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.
