Din când în când

Din când în când blestemând
sunt dansatorul falic fără pași
înfășurat în mantia de aer
cu picioarele la înălțimea umerilor
și gândurile la înălțimea corturilor
în locul inimii ar fi binevenit vântul de nord
în vântul de nord tu te pierzi cu părul în vânt
te pierzi încrezătoare în verdele crud
încet nemaivăzut de încet
îți acoperi ochii
îți acoperi pulpele și aștepți. 

Virgil Teodorescu

Obsesia cuvintelor

E învelită în galben ca floarea ce poartă acest nume,

întinsă pe prosopul albastru deschis, cu marea turcoaz fundal,

face un fel opinie separată față de hoardele invadatoare –

un calm al chipului de care aș vrea să mă pot molipsi

și acea relaxare profundă pe care o au doar cei aici

născuți și cei care au puterea să se identifice cu cei

născuți aici – și nici măcar nu pot exprima în cuvinte

sentimentul, trăirea care mă cuprinde, cuvintele,

ele par goale, calpe, iar eu simt ceva care se află

dincolo de ceea ce pot spune cuvintele. Sau dincoace.

Și nici nu mai știu unde este dincolo, unde dincoace.

Noi, cei care lucrăm cu cuvintele, sîntem obsedați de ele,

de sunetele lor și de ascunsele lor semnificații…

Și tot noi sîntem cu totul neputincioși cînd ne lovim

cu fruntea, cu toată ființa de golașele lor frontiere…

Liviu Antonesei

25 August 2019, Hersonissos Village

George se animează

George G. Asztalos

18 august la 04:58 · 

Mottor:“rîde-te sau hîde-te.” “that’s all folks!”

george simte. că petul de plastic. e mai plin de viață. decît el.
că respiră căldură. de cînd l-a adus. gol. și slab.de-afară.

george e un biet trăitor. s-a și obișnuit. să umble. de viu
printre morți. fluieră. și crede. că nu are. decît. să se.
dezo-bișnu-iască. să moară. și el. cîte puțin. pînă cînd.
i se va epu-iza. toată moartea.

george rîde. cam mult. foarte mult. ar vrea. să scrie.
un nenorocit. de poem. despre durere. dar nu îi iese.
niciodată. durerea lui. e ca viitorul. foarte îndepărtat.
durerea lui. e ca moartea. îl lasă.
rece.

george e un izolat. ar ieși. pe afară. dar.
cățeii ăștia. i-au furat. țigările. și.
nu mai știe. pe unde. naiba. le-a pus.

cînd vine Albul-ca-zăpada. ce poate. să facă. george se. pitește. în pămînt. ca iarba. ascultă. bîrfele. semințelor.
despre chestii. înfrigurate. cînd pleacă.
Albul-ca-zăpada. george iese. ierbește. ca un ochi. de melc.
și exclamă oppa. și cu-cu.
iar orătăniile. îl ciugulesc. fericite.

george. doar cînd. nu mai. vorbește. poate afla.
ce vorbește. de fapt.
numai dacă. nu mai. gîndește. își poate. afla.
adevăratele gînduri.
abia insensibil. mai simte.
abia insensibil.
abia insens.
abia ins.

abia iiiii...

ai-ai-ai grorge. e un tomșigerri. aleargă. după. și fuge. de el. însuși. george-george. tomșigerri.
arde. ca apucat. de o streche. de minune.

buși-l-ar. salvarea. stropși-l-ar. pompierii!

Confesiune

aşteptând moartea
ca pe un pisoi
care-o să-mi sară
pe pat.
îmi pare atât de rău
pentru nevasta-mea
o să găsească
trupul ăsta
ţeapăn
alb
o să-l scuture o dată
apoi poate
încă o dată
Hank!
Hank nimic.
nu că o să crăp
mă îngrijorează,
nevastă-mea
singură cu grămăjoara
aia
de nimic.
aş vrea să ştie că
pentru toate nopţile
în care am dormit împreună
chiar şi cele mai inutile
certuri
au fost lucruri
întotdeauna splendide
şi că cele mai grele
cuvinte
pe care m-am temut
să i le spun
pot fi acum spuse:
te
iubesc.

Charles Bukowski, Dragostea e un câine venit din iad (2007), traducere de Dan Sociu

Rondelul rozelor de august

Mai sunt încă roze – mai sunt,

Şi tot parfumate şi ele

Aşa cum au fost şi acele

 Când ceru-l credeam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt…

Priveam, dintre oameni, spre stele;

Mai sunt încă roze – mai sunt,

Şi tot parfumate şi ele.

Zadarnic al vieţii cuvânt

A stins bucuriile mele,

Mereu când zâmbesc uit şi cânt,

În ciuda cercărilor grele,

Mai sunt încă roze – mai sunt.

Alexandru Macedonski

August

Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.
Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Şi prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Şi-n lumea naltului plutesc.
Şi când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele şoapte
Ce curg din spaţiuri spre noi.
O, lege! cât îmi pari de mare!…
Ce farmec pui în toate cele!…
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanţă, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.
Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăieşte însăşi ea în cer?

Duiliu Zamfirescu

Ca un blestem auriu

Stă la pîndă asemeni unei mătase ce ia mințile, unei mătase imperiale
respiră aură de fierăstrău care cu timpu’ înnegrește,
respirînd din blana unei vietăți nevăzute

înăbușind carnea și simțurile, hrănindu-se cu ele,
cu sufletul, nu ...

Cutremurînd cum o cădere de calciu cînd te simți vlăguit
și vlaga se scurge în el, înmugurindu-l,
de rămîi descompus și de tine lipsit.

Ghimpele uimirii crescînd împrejur.

Privind prin alți ochi cum merge drept, tu, ca prin ceață
oasele tale fiind ca a nou născuților, aburoase,
așteptînd pe Dumnezeu să pună în ele greutate de om.

Carnea și simțurile sînt în puterea lui, sufletul nu ...

Acum, tu stai la pîndă privind prin alți ochi
dorind să se cutremure și vlaga să’i iei, rugîndu-te
să te mai scalde lumina.

Carnea și simțurile fiind cumplite, sufletul nu ...

Respirînd cît pentru trei, rugîndu-te să sfîrșești, de frunze acoperit...

Și dacă în tine e altul, pîndind, ce a început să te mistuie
cum luna o mierlă bolnavă.

George V. Precup

Sărutul acasă

Am adunat puține, pe fugă, dar ascunse cu grijă, săruturi, cu bucuria celor care încă îmbrățișează, încă așteaptă, nu cu cine știe ce orgolii, nici cu cine știe ce fală... și o senzație de cald și bine, de fericire, în fața acestui dans de lumini, de cântec, de frumos... la margini de drum, o stea adusă de vânt și tu

Eli Gilcescu

7 august 2014

Poetica

Eu trec prin ploaie şi mă pierd pe vânt.
Destram furtuni, dar tot furtună sunt.
Mă-mpart arzând, spre tot ce-mi aparţine.
Vorbesc de foc, şi focul e în mine.

Zidesc culori, dar zidul stă să cadă.
Lovind în ierni, mi-e milă de zăpadă,
Şi sunt doar spadă între rău şi bine;
Mă tem de foc, şi focul e în mine.

Scot unde frânte din izvorul viu,
Alerg pe gând, şi tot ajung târziu;
Ce flacără în seama ei mă ţine?
Vorbesc de foc, şi focul e în mine.

Ştiţi voi cât cheltuieşte un copac
Să-i facă anotimpului pe plac?
Dar frunzele-i rămân mereu străine -
Mă tem de foc, şi focul e în mine.

Dă-mi, inimă, căldura necesară,
Peste cuvinte să se facă vară,
Şi cer cu cer în cântec să se-mbine,
Vorbesc de foc, şi focul e în mine.

Damian Ureche