Cu vremea și ochii tăi

Cu vremea și ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.
Mai ușor aluneci întru nemișcare
dacă adormi cu fața către cer
auzind
și golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pielița subțire
ca în ureche la miei
mestecenii de sticlă gri
când se întinde-n somnul tău Etherul
și nu-l mai poți opri.
Cu vremea și ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii. 

Ion Mircea

Ipoteză

Sunt ochiul tău, ești ochiul meu
și cine poate să despartă
doi ochi privindu-se-ntr-atât
o, contopire, o, durată
Sunt ochiul stâng, ești ochiul drept
de te închizi scăzută lume
abia se vede și aștept
chemări cu jumătăți de nume.

Ești ochiul drept, sunt ochiul stâng
alți ochi nu sunt, nu pot să fie
eu lunecând înspre adânc
același povârniș te-mbie.
Ești ochiul meu, sunt ochiul tău
o, contopire, o, durată,
aceiași până într-atât
încât vom fi un orb deodată.

Ion Drăgănoiu

Poveste

Poveste 

A făcut tot ce se putea: a iubit, 
a urât, a urcat Muntele, a străbătut Mările. 
Cineva îi face semn cu degetul şi 
îi spune: nu ajunge! 
O ia de la capăt: aprinde lampa, 
coboară în peşteri, omoară o sută de urşi, 
desenează zimbri şi pui de bizoni. 
Nu ajunge! 
Şi mai trec o mie de ani şi încă 
o mie până ce o descoperă pe ea 
stând pe talpa lumii, împletind ciorapi 
din ceaţa amurgului. Părul îi cade pe 
umeri, degetele sunt amorţite de apropierea 
fulgerului. 
O să plouă. Se va adăposti sub streaşina 
unui cireş de pe care tocmai s-a ridicat un înger. 
Apoi va picta toată pajiştea cu flori: 
Grădina va avea, în sfârşit, părul plin de 
Albăstrele şi dediţei. Un greier va răsuci 
o cosiţă dintr-un fuior de funigel. 
Seara doar se va înălţa la cer, spre a avea 
de unde să coboare atunci când 
va simţi că se apropie visele. Negre, roz, 
albe, goale de orice invenţie. Ca o trestie, 
ca un tub de sticlă prin care curge un fum 
purpuriu. O clepsidră prin care 
îi alunecă sufletul. 
Orice e cu putinţă, zici. 
Dar nimic nu ajunge. 

Vasile Igna

Tu cine ești?

Dar tu cine ești, care ți-e numele

altul decât cel pe care-l rostesc în somn,

unde nu e amintirea lumilor pe care

le-ai întemeiat

ori le vei întemeia

Ce e ascuns sub numele pe care-l șoptesc

cu o foame mult mai bătrână ca noi

cu o sete prea nouă

ca să se fi învelit în cuvinte.

Ce ești pentru mine

tu, domn peste multe vieți,

labirintul zilelor îmi arată

mereu un altul

de câte ori deschid ochii.

Doar cuvintele mele întreabă, nu eu

nu eu care aud cu întreaga ființă

simt cu auzul, gust, ating, suspend peisaje

care au lunecat dincolo de orizont.

Pod peste apă

și păinjenișul peste hău

bucuria

adăugată la bucurie

răspunsul, poate, salvator

Ioana Ieronim

Vino dulce iarnă

ieri am învăţat multe despre viaţă.

astăzi ceva în plus

mâine voi şti incomparabil.

dar preaînţeleptul învăţător mă priveşte sever

el a desluşit lucrurile.

a desluşit inima mea nestatornică

a cunoscut sufletul meu infidel.

el ştie la ce duce nerăbdarea

la ce iubirea pripită

la ce aprigă limba.

o vino dulce iarnă

senină insomnie mânie exaltare

nuia ce cazi pe carnea goală

vreau să ştiu mai mult decât oricine poate şti

nu mi-e pe plac această aşteptare.

Jovan Zivlak

Traducere din limba sârbă de Ioan Radin Peianov

Poem ușor

Mereu am visat să iubesc o femeie

care sîngerează pe stradă. O literată

cinefilă şi melomană, cu inima pulsînd pe ritmuri

de Mozart, cu sincope din Dante.

O femeie lovită de grindină pe străzile fără durere,

bătută de prunci cu mînuţele lor caraghioase,

renumită pentru tăcerile ei din care stoarce

frică şi somn.

Aşa am ajuns, de cîteva toamne, să te iubesc pe tine,

care sîngerezi cu sîngele meu.

Adrian Suciu

Aș vrea să spun adânc ceva

Când urc sunt trist, înşelat,

când cobor sunt trist, înşelat.

Nu mai ştiu să râd de aceeaşi parte

                                                       cu sângele tău,

sufletul meu e stătut

şi cenuşa lui umedă zace.

Aş vrea să spun adânc ceva

ca un cearcăn,

despre cel care şi-a ars zdrenţele

la marginea mării

lăudând ultimul anotimp,

despre pădurea de cretă care-ţi scutură

                                                                  ochii,

ca un hârb de pasăre înălţată,

despre vânturile care-mi sparg sufletul.

Aş vrea să spun adânc ceva ca un cearcăn,

însă tac,

pentru că am privit peste ochii tăi,

m-am târât pe treptele unui arbore,

şi-am ascultat ţiuind liniştea.

Vasile Vlad