Cântecul meu țigănesc

 În vis mi se năzar jocuri galbene

Şi mormăi răguşit.

„După un timp, după o vreme

Dimineaţa-i mai înţeleaptă!“

Dar nici ea nu e ca lumea.

Nu mai e bucuria de-altădată

Chiar dacă fumezi între mese,

Chiar de bei ceva ameţitor

În crâşme – postavul verde

si şervete albe,

Săracii, măscăricii, aici se simt ca-n rai

Eu-ca pasărea între gratii.

In biserică pluteşte un iz greoi, e semiîntuneric

Diacii prizează tămâie.

Nu nici în biserică nu-i totul

nu, nu e cum ar trebui!

Urc pe munte gâfâind

Poate apare ceva -

Acolo sus e un arin,

iar sub munte stă un vişin.

Măcar povârnişul de l-aş acoperi,

Cât m-aş mai bucura!

De-ar mai fi şi ceva în plus

Tot nu-i aşa cum trebuie să fie!

Merg pe câmp de-a lungul răului

Lumină-întuneric, Dumnezeu nu e!

Întinderea curată, de albăstriţe-i plină,

însă drumul e cam lung.

Lângă el e o pădure pustie

Unde mişună Baba-Cloanţa

iar la capăt, vai! –

Eşafodul cu toporul.

Undeva, caii dansează-n ritm,

Lin, dar fără voie.

Nici de-a lungul drumului nu e cum trebuie,

iar la capătul lui – nici vorbă!

Nici în biserică, nici în crâşmă

Nimica nu e sfânt,

Ei băieţi nimic nu e ca lumea,

Nimic, băieţi...
Vladimir VîsoțskiTraducerea Doina Constantinescu
https://www.tudoran.net/post/v%C3%AEsotski-lumea-%C8%99i-dumnezeu

și iar se strecoară frica

C. P. A. – Elena Bălășanu 

în oase

ni se încredințează

parșivă

ca și cum am avea

nevoie de ea

ne suflă în ceafă

ne descheie la haină

ne mângâie

în locul în care

ar trebui să fie

inima

firicele interminabile

de lumină

pe care le urmăm

asemeni unei molii rătăcite

Manifest

Cântecul, florile-și au partea lor de viață,
Totul ni-i drag și alegem din toate ceva;
Știam că prin vreme se-apropie ziua măreață
A marii victorii și-acum ne trudim pentru ea.

Nicolae Labiș

Schiță

Mihaela Maria Grecu 

mâna harnică seamănă ogorul

cu semințe bune

se umplu

de roade, de cântec, de lumină

hambarele, glasurile și inimile,

ochi senini privesc vecinătățile firii

fără să îmbrace cu un gând ascuns, viclean și hulpav,

aburul rotund al pâinii,

nicio lacrimă, durere ori întristare

nu înfrunzește pe obrazul odihnit

sub o stea

pasărea nu vânează zborul altei păsări,

șarpele nu otrăvește prescura zilei,

oamenii capătă veșminte de îngeri

și îngerii cern cu sită de aur pământul,

mâna harnică culege ogorul

de roade, de cântec, de lumină

se umplu cuvintele,

fără să îmbrace niciun gând de trufie,

de slavă deșartă ori de mărire

sunt pline

hambarele, glasurile, inimile,

cu lapte și umbre de pradă

timpurile își hrănesc puii.

Judecata de apoi

 Cercul Poeților Apăruți – Béla Markó

În spatele măştii, poezia

(Maszk mögött a vers)

Culoarea depărtării e azuriul.

Când se află departe, totul devine dulceag,

siropos, albăstriu. Piatra, copacul, pânza,

chiar şi lanul galben de grâu. Dar şi sângele,

şi lacrima, şi saliva. Depărtarea care

albăstreşte. Nesfârşita pădure azurie,

muntele azuriu, paradisul azuriu, Dumnezeul

azuriu. În logica aceasta, dacă-i azuriu,

e îndepărtat şi ce-i apropiat. Deşi poate fi

uneori albă sau neagră, în pandemie şi masca

e de cele mai multe ori azurie. Nu am habar

de ce. Acum rostesc prima oară o poezie

din spatele măştii. E o senzaţie stranie.

Microfonul îi dă volum, sonorul e în regulă.

Dar la inspiraţie mi se lipeşte când şi când

de buze şi uneori simt violent că nu mai am aer.

Ar trebui exersat şi lucrul acesta. O poezie

în spatele măştii. Cuvinte fără chip.

Câte-un sunet este reţinut de azuriu

ca stropii contagioşi de salivă. O botniţă

foarte deasă pe gura poetului. Buzele,

dinţii, limba. Nu se vede nimic.

Doar depărtarea îndulcită. Încep

să-ţi urmăresc mâna, Doamne, copacii

bătuţi de vânt, norii, firele de iarbă legănate

într-o parte şi alta, sperând să-ţi înţeleg

limbajul de semne, dacă nu-ţi mai pot citi

de pe buze din cauza măştii albăstrii.

Deşi ştiu precis că spui o poezie, deasupra

creştetului meu se deformează, când inspiri,

imensa ta mască. Îndărătul ei, stropi de salivă,

stele mărunte. Da, te poţi deprinde

şi cu masca. Aproape la fel de uşor cum

te obişnuieşti cu tăcerea, în timp ce toată

lumea crede că spun o poezie. Da de unde.

Mai devreme sau mai târziu, o tăcere colosală

se va lăsa peste noi, ca peste surzii care citesc

de pe buze. Vrăbii, mierle, ciori, greieri, viespi,

vânt, ploaie, totul, totul vorbeşte simultan.

Ne aflăm în mâna unui Dumnezeu ventriloc.

Cântec pentru libertate

Florian Silisteanu

(păsări nezburate)

au ieșit din închisoare primii ghiocei

aveau lanțuri la picioare și în jur îngeri cu chei

descuiau în aer păsările nezburate

ghioceii nu au moarte și nici jumătate

au ieșit au sărit zidul unei întâmplări

ghioceii fostei primăveri

erau tineri unii chiar bătrâni

înflorind zăpezii toate printre pruni

au ieșit din închisoare toate închisorile

vine DOMNUL să închine zorile

vin copiii să se scalde

în lumini și scântei albe

au ieșit de sub nămeți

niște greieri cucuieți

a ieit din închisoare

ghiocelul care doare

(scris azi 1 februarie 2023)