Cercul Poeților Apăruți – Béla Markó
În spatele măştii, poezia
(Maszk mögött a vers)
Culoarea depărtării e azuriul.
Când se află departe, totul devine dulceag,
siropos, albăstriu. Piatra, copacul, pânza,
chiar şi lanul galben de grâu. Dar şi sângele,
şi lacrima, şi saliva. Depărtarea care
albăstreşte. Nesfârşita pădure azurie,
muntele azuriu, paradisul azuriu, Dumnezeul
azuriu. În logica aceasta, dacă-i azuriu,
e îndepărtat şi ce-i apropiat. Deşi poate fi
uneori albă sau neagră, în pandemie şi masca
e de cele mai multe ori azurie. Nu am habar
de ce. Acum rostesc prima oară o poezie
din spatele măştii. E o senzaţie stranie.
Microfonul îi dă volum, sonorul e în regulă.
Dar la inspiraţie mi se lipeşte când şi când
de buze şi uneori simt violent că nu mai am aer.
Ar trebui exersat şi lucrul acesta. O poezie
în spatele măştii. Cuvinte fără chip.
Câte-un sunet este reţinut de azuriu
ca stropii contagioşi de salivă. O botniţă
foarte deasă pe gura poetului. Buzele,
dinţii, limba. Nu se vede nimic.
Doar depărtarea îndulcită. Încep
să-ţi urmăresc mâna, Doamne, copacii
bătuţi de vânt, norii, firele de iarbă legănate
într-o parte şi alta, sperând să-ţi înţeleg
limbajul de semne, dacă nu-ţi mai pot citi
de pe buze din cauza măştii albăstrii.
Deşi ştiu precis că spui o poezie, deasupra
creştetului meu se deformează, când inspiri,
imensa ta mască. Îndărătul ei, stropi de salivă,
stele mărunte. Da, te poţi deprinde
şi cu masca. Aproape la fel de uşor cum
te obişnuieşti cu tăcerea, în timp ce toată
lumea crede că spun o poezie. Da de unde.
Mai devreme sau mai târziu, o tăcere colosală
se va lăsa peste noi, ca peste surzii care citesc
de pe buze. Vrăbii, mierle, ciori, greieri, viespi,
vânt, ploaie, totul, totul vorbeşte simultan.
Ne aflăm în mâna unui Dumnezeu ventriloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu