Jocul albastru

Iată, stau în faţa ta şi nimic mai mult.
Pur şi simplu stau în faţa ta.
Şi mă topesc cu o atât de lină
Şi fără speranţă inevitabilitate
În albastrul ochilor tăi.

Acum în jur totul e albastru
O ameţeală albastră.
Doamne, într-adevăr, totul în jur e albastru,
Albastrele frunze ale copacilor
Îşi ţipă culorile pierdute.

Şi se clatină mirate
Şirurile albastre de case
Gata-gata să se prăbuşească –
Într-adevăr, acuma totul e albastru
Şi pământul şi oamenii –
Te rog închide ochii, ochii!

Apoi,
Încet, pedepsitor mi-acopăr ochii
Cu palmele mele albastre.

Davit Hovhannes

Antologie © Mircea Florin Șandru

Vom rămâne legați...

Vom rămâne legaţi, în ciuda îndoielilor şi opreliştilor,
de iluzia aceasta presărată cu veselie şi lacrimi,
pe care atâtea interese şi atâta dragoste o acoperă cu
adevărat. Căzută şi reintegrată fără încetare, printre
făgăduielile pe care ni le suflăm şi ni le spunem la ureche,
nimic până acum n-a izbutit să-i clatine supremaţia. În faţa
cercetărilor noastre, ea stă ca un sfinx care când ar zâmbi
pentru prima oară, când ni s-ar părea cu totul inutil. Cine
ştie? Pentru că durata ei nu e cuprinsă numai între scurta
fericire a părinţilor noştri şi pulberea noastră depărtată;
pentru că ea e înscrisă în filigran în lumina zilei şi,
totodată, în ochii noştri.

René Char 

Antologie © Mircea Florin Șandru

Continuă să dai totul pe ultima sută de metri

Ei, cum să nu ştii? Tu ştiai
Şi o ştiai cu fiecare din celulele tale
Cum după o oră de stat împreună la coadă
Ne cuprinde o puternică dorinţă sexuală
Te îngălbeneai gâfâiam
şi nu reuşeam s-ajungem decât pân’la lift

Şi mă-nnebuneşti
Îmi treci degetele peste tâmple şi mă-nnebuneşti
Vorbind încet şi deschizând gura
Până ce apuc să văd intestinele tale
Nervoase şi sâcâite şi gata
Şi plesnind din corzi
Şi aşteptând să te iau

Cum să nu ştii?
Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice femeie
Mai fierbinte mai adâncă mai tandră
Decât oricare femeie din lume
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate
Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle
Date ţie de Dumnezeu
Din zilele în care Dumnezeu făcea carne

Şi mă uluieşti
Îmi strigi numele te apropii de mine şi mă uluieşti
În camera trupului tău am totdeauna fotoliile din faţă de la televizor
În pat am patul
În bucătărie am trepiedul vienez pentru cafea
Dar te îngălbeneşti
Gâfâim
Şi nu reuşim s-ajungem decât pân’la lift.

Daniel Bănulescu

Antologie © Mircea Florin Șandru

Life in a love

Să-mi scapi?
Niciodată –
Iubire!
Cât timp tu eşti tu şi eu sunt eu,
Şi lumea ne-ncape-n aceeaşi măsură,
Pe mine – dragoste, pe tine – ură –
Unul se-ascunde, celălalt cheamă mereu.
Viaţa mea-i o greşeală poate, până la urmă –
Într-adevăr. seamănă mult a ursită.
Orişice fac, năzuinţa nu-i împlinită.
Dar dacă şi ţelul acesta, şi el mi se curmă?
Trebuie nervii să-i ţii încordaţi, doar atât;
Ochii să-i ştergi şi să râzi, chiar de-ai cădea:
Lovit, să te ridici, şi să-ncepi de la-nceput.
Astfel, în goană se macină viaţa, doar ea.
Priveşte, o singură dată, din depărtatul hotar,
Spre mine, în praf şi întuneric adânc cufundat.
Ci altul, din nou, spre acelaşi ţel îndreptat,
Mi se arată
Pururi
Îndepărtat!

Robert Browning

Elegie

Sufletul bătrân, iubito, flori de vară vrei să pară

Păsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul trupul văii primitoare

Sau pământul cum iubeşte ploaia deasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereastră deşirând mărgelele

Aşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curte latră câinii latră câinii

Şi când vii să stai la mine până mâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaia noastră caldă

Când ştiu că afară ninge şi că strada-i albă.

Tristan Tzara

Să spun un secret și celui care nu mă cunoaște

era duminică şi n-aveam nimic de făcut
răpăitul tot mai intens al ploii îmi suna ca o mângâiere
şi ca o promisiune – cum pline de promisiuni
sunt toate dimineţile la oraş
am ascultat căderea timpului, aşa, picătură cu picătură
mult am ascultat, până s-au scurs
şi ultimele lacrimi de pe florile
cu nume orgolioase şi secrete din grădina bunicii
şi am simţit, ca în copilărie, acel frig luminos
care se naşte întotdeauna din ploaie…
apoi mi-am amintit ce-am scris, poate am citit, în ajun –
"singurătatea mea nu este o căutare a fericirii" –
şi am plâns, ca un suflet ce-şi aminteşte şi plânge…

la etajul de jos cineva făcea game la pian
sunetele acelea aveau în ele o tristeţe întâmplătoare
de parcă liniştea dimineţii ar fi simţit durere când a fost spartă

aşa – obiceiuri şi zile
cufundate în poezia unei melancolii
când înghesui într-o reverie orele dimineţii
şi pot să spun un secret şi celui care nu mă cunoaşte

Vasile Gârneţ

Antologie © Mircea Florin Șandru

M-am născut pentru a te iubi...

Dacă omul ar putea spune cât de mult iubeşte,
Dacă acesta şi-ar putea înălţa iubirea la ceruri
Ca pe un nor scăldat în lumină;
Dacă precum zidurile prăbuşindu-se,
Întru a se închina adevărului,
Omul şi-ar putea învinge trupul, păstrând doar miezul iubirii,
Păstrând doar adevărul
Care nu se numeşte glorie, destin, nici ambiţie,
Ci numai iubire,
Eu aş fi cel care-şi imaginează;
Aş fi acela care cu limba, cu ochii şi cu mâinile lui
Mărturiseşte în faţa lumii adevărul uitat,
Adevărul despre iubire.
Eu nu recunosc o altă libertate decât libertatea de a fi captiv
În altcineva, numele căruia nu-l pot rosti fără să mă treacă fiorii;
Cineva pentru care uit de existenţa mea meschină,
Iar ziua şi noaptea devin pentru mine orice-mi doresc,
Trupul şi sufletul meu plutesc în trupul şi sufletul lui,
Ca şi bârnele de lemn pe care marea le îneacă sau le salvează
Uşor, ca libertatea iubirii,
Unica libertate care mă face să tresalt,
Unica libertate pentru care aş muri.
Doar tu justifici existenţa mea:
Dacă nu te-aş cunoaşte, nu aş mai trăi;
Dacă aş muri fără a te fi cunoscut, n-aş mai muri, deoarece nici n-aş fi trăit.

Luís Cernuda 

Antologie © Mircea Florin Șandru