Ce departe ești, întunecata
mea iubită,
prin pereții odăii te văd ca
prin sită,
și te-aud chemându-mă ca din
altă planetă
și-mi scrii poezii pe obrazul
de cretă.
E posibil, e posibil oare să
nu pot muri,
să-ți aud vocea suind treapta
nopții, și suind în zi,
să mă ridic în pat ca o
stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o
mie de leghe?
Dar e posibil, întunecatul meu
iubit,
să mă auzi cântând chiar când
voi fi murit,
să mă vezi aeve în cereasca
oglindă
și în părul meu stele să se
stingă și să se aprindă.
Dar să nu te superi dacă
sarutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig
o să te sece,
dacă îmbrățișarea mea te va
face să suferi
aducându-ți aminte, nu, să nu
te superi.
Emil Botta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu