Se dizolvă în mine, încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.
Mă vor bea cândva, zeii
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.
Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat
…suavă meninge
și somn tulburat.
cu tine în mine rămân înghețat
…suavă meninge
și somn tulburat.
Îmbrățișarea
RăspundețiȘtergereCând ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
Nichita Stănescu
Peisaj cu bătrâni
RăspundețiȘtergereS-au tocit sandaua, talpa, osul
drumul, pământul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
în fusul spațiului gol, orgoliul, slava.
Chiar și aerul și-a tocit vânturile
de penele, și ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem întinde
mai leneș zborurile obosite.
Sufletul s-a tocit de alte suflete,
iar bătăile inimii, nemaiîntâlnind
nici un spațiu care să le răsfrângă,
se umflă și explodează, rând pe rând.
Ce lumină slăbită!
Raza joacă-n ea însăși
ca-ntr-o țeavă prea lungă, și sunetul ud
se risipește în cercuri atât de largi,
încât cuvintele
cad printre ele și nu se aud.
Nichita Stănescu