Timpul ne ia ce am agonisit c-o mână:
Bucurii, tinereţe, iubiri – totul –
Şi cu cealaltă ne trage-n ţărână;
Ajunşi la capăt de drum, plătim ortul
Şi-n bezna cavoului umed şi mohorât
Se-nchide povestea zilelor noastre. Atât.
... Dar, din praf, din lut, unde m-a dus năpasta,
Domnul mă va înălţa în Paradis. Cred asta.
*** Versuri scrise în noaptea de dinaintea execuţiei,
găsite în Biblia lui la închisoarea Gate-house/ Westminster, Londra.
poezie de Walter Raleigh, traducere de Petru Dimofte
Alergau continuu pe străzile oraşului portuar,
Se căţărau curioşi pe puntea navelor de la chei;
Ceaţa, albă şi rece, venită dinspre estuar
Nu fusese niciodată mai rece şi mai albă decât ei.
"Hei, Starbuck, Pinckney şi Tenterden, e mare deranj!
Fuga la şalupele voastre, adunaţi întregul echipaj,
Împânziţi golful, căutaţi până-i găsiţi pe prichindei."
Era un motiv de teamă! În mijlocul acelei zile ceţoase
Barcazul acostat la debarcaderul dărăpănat, plin
Cu copii care se jucau, răpit de curenţii mareei joase,
S-a dezlipit de dană şi-a dispărut în norul pufos, opalin,
Derivând spre larg, inaccesibil auzului şi vederii –
Luând cu ea treisprezece copii ai durerii
În hulpava imensitate-a golfului, mării vecin!
Un căpitan cu chipul dur, "Domnul aibă-n paza lui pe toţi!"
A spus, "Acel barcaz nu va mai pluti la mareea-naltă!"
Nevastă-sa a răspuns, "Fetiţa nu va auzi strigarea MEA, socoţi,
Oriunde-ar fi acum, pe mare sau pe lumea-ailaltă?!"
Şi-a strigat c-o voce tremurătoare şi-ascuţită, pradă disperării,
Sălbatică şi stranie, ca ţipetele păsărilor mării,
S-a cutremurat mulţimea strânsă-acolo, înfiorată.
Tăcut, s-a prăvălit ceaţa ascunzând marinar de marinar,
Ascunzând cerul de mare şi marea de oamenii vineţi:
Se-auzeau doar respiraţiile-n aerul înfrigurat, polar,
Clipocitul apei şi scârţâitul vâslelor în furcheţi.
Au simţit apoi o adiere dinspre văile pline de poteci,
De pajişti năpădite de trifoi, de pietre cenuşii şi reci,
Dar niciun semn de la cei pierduţi, fetiţe şi băieţi.
Nu s-au mai întors. Dar se spune că oricând
Se lasă ceaţă densă peste reciful de lângă port
Pescarii-n căutarea macroului reduc velele până când
Un sunet cunoscut le-aduce-n inimi pace şi confort,
Vocile copiilor care pe barcazul fantomă se joacă încă,
O umbră-ndepărtându-se mereu în negura rece şi-adâncă
Pe apele care-şi ascund comorile dincolo de orizont.
E-o poveste naivă spusă de-un marinar lipsit de minte,
Genul de temă care-i oferă poetului leneş un anume avantaj;
Totuşi, când, insinuantă, pâcla Îndoielii prinde să ne-alinte,
Iar noi ne-apropiem de ţărmurile Vârstei, pierzându-ne-n peisaj,
Auzim dinspre ţărmul mut şi-nceţoşat apropiindu-se de fereastră
Vocile copiilor care-au dispărut demult din viaţa noastră,
Îmbiindu-ne sufletele spre-un loc liniştit de-ancoraj.
poezie de Francis Bret Harte, traducere de Petru Dimofte
prietenii mei din salonul patruzeci şi patru
auzeau, legaţi de pat, macarale uriaşe venind înspre ei,
mă rugau să mă dau la o parte
sau să le aduc o sacoşă cu pământ de pe lună
prietenii mei din salonul patruzeci şi patru
auzeau spermatozoizii urcând de-a lungul uretrei
şi femeile căzând gravide,
mai grele ca pietrele de moară
prietenii mei din salon se extaziau când creştea pâinea
şi găseau insuportabil zgomotul înfloririi ghioceilor,
verificau yalele cerului de o sută de ori
şi admirau, ore în şir,
cum rugina muşca dintr-o monedă uitată în chiuvetă
Andrei Velea
Prin fereastră, porumbeii răsuceau cerul gri,
mişcau crengile ulmilor.
în lumina palidă, acoperişurile semănau
cu nişte dealuri înrourate.
vârtejul i-a apropiat de mine sau eu
ieşisem cu totul prin geam.
le-am simţit respiraţia lină,
bătaia aripilor.
vedeam detaliile coloraturii,
fiecare milimetru al penajului.
ea sta într-un colţ al camerei
şi mă privea zâmbind.
Silviu Gongonea
http://www.revistaramuri.ro/index.php?id=2984&editie=103&autor=de%20Silviu%20Gongonea
(acrostih)
E vremea
strugurilor copți
Lăsați în vie să suspine.
Iubind, trecut-am printre nopți
Grăbind spre lumea care vine.
Încerc să mă
întorc mereu
La masă, răsucind cuvinte,
Crezând că, astăzi, numai eu
Ezit să merg mai înainte.
Scot înc-o
rimă ce mă minte
Călătorind spre apogeu…
Uitată, nu-mi aduc aminte
George Tei
nimeni nu știe
în ce an s-a născut dumnezeu
câțiva își amintesc
în ce an a murit
fiul său
în rest
toți sunt fericiți
ca lemnul crucii lui barabbas
nimeni nu va afla
în ce an a murit tatăl
înălțându-se din mormânt
fiul a luat cu el
misterul morții tatălui
Dorin Tudoran
diminețile
aud cum ard
de atâtea patimi
se zguduie
de ploaie iar scâncesc
și simt ce simt cei (re)înviați
Și toți laolaltă –
în loc de cruci
am scris pentru mine
crezând că pot ajunge la ei
am scris pentru ei
crezând că pot ajunge la tine
am scris
Elisabeta Gîlcescu
6 Mai 2024, Burlington
