Dragostea

Trebuia să te văd într-o zi, să te chem.
Trebuia să se sfârşească o vârstă
Şi să înceapă a doua,
Trebuia să amestec mierea şi roua
Cu grijile dintotdeauna
Şi să fiu una...
Trebuia să încep cântecul, şi l-am început.
Uneori am cântat frumos,
Uneori am tăcut.

Trebuia să ascult apele, codrii adânci,
Trebuia să mă caţăr pe stânci,
Să mă prind de rădăcini şi de fire,
Trebuia să cer şi să dau nemurire
Cuvântului meu, şi pasului greutate,
Agerime privirii să le vadă pe toate.
Trebuia să lărgesc şi să ridic
Universul meu mic.

Mi-am găsit în tine liniştea şi frământarea,
Lumea o ţin într-o mână
Şi visul în alta.
Diamante pe frunte-mi sunt stelele mari de pe cer
Şi nu mă clatin sub atâtea poveri...

Constanța Buzea 

Dacă vrei...

Dacă vrei s-ajungi în braţele mele
Suie-te pe cel mai înalt vârf de munte,
În Kilimandjaro!
N-ai să mă vezi pe mine la început,
Eu am să fiu ascuns în stânci şi spaime.
Încrede-te-n abisul care ţi se-ntinde!
Crede-n stâncile care te vor ucide!
Aruncă-te!
Lasă-te zdrobită!
Fără să întrebi nimic,
Fără să speri nimic.
Şi atunci,
Prăbuşită,
Din cel mai înalt vârf de munte,
Din Kilimandjaro,
Te vei trezi zâmbind în braţele mele...

Teodor Mazilu

Dacă vreodată...

Dacă vreodată, când voi fi murit, iţind lampa, vei vedea
Despletindu-se prin odaie-mi marea
Când o să se umfle vântul prin ulicioare, dacă vreodată vei auzi
La amintirea ta oprindu-mi-se pasul,
Şti-vei
Prin cumplit de-ndurerata lume cât de mult te iubesc
Pentru ca s-ajung la cer să-ţi vorbească de mine
Celor care nouă ne erau dragi.

Vei fi murit şi tu de mult şi fi-vei de mult singură
într-o încăpere de pulberi unde totu-i cenuşiu
Ca dragostea deschizând uşi, eu voi fi dat pe-afară târcoale – şi iată-mă
Pătrunzând la tine ca un minunat soare din sorii ce ne zâmbesc
Avea-voi patru sau cinci chipuri de ale tale sângerând
Chipuri de lacrimi
Chipuri de sticlă

Nu mă privi cât încă sunt şi mişc
Zămislind, sângele bate la tâmplă
Nu asculta vântul cum trece
Noi suntem aici pentru câtva timp
Mâine va fi destulă vreme frumos
Va fi multă vreme lumină pe cer.

Jean Malrieu

Antologie © Mircea Florin Șandru

În noapte

În noapte
În noapte
m-am contopit cu noaptea
cu noaptea fără de sfîrșit
cu noaptea.

A mea, frumoasa de ea, a mea.

Noapte
Noapte de naștere
Care cu strigătul meu mă umple
Cu ale mele spice.
Tu care mă cotropești
Care faci vîj vîj
Care faci vîj împrejur
Și fumegi, ești într-atît de adîncă
Și urli
Ești noapte.
Noaptea care zace, neînduplecată noapte
Și fanfara ei, și limanul 
Liman în sus, liman pretutindeni, 
Liman ce soarbe, rigă îi este apăsarea, și totul se încovoaie sub ea
Sub ea, sub mai subtirele decît un fir
Sub noapte
Noaptea.

Henri Michaux

Traducerea Luiza Șora

Floarea soarelui

Ne moare dragostea, iubito-n nopți târzii
și bate vântul de ne strică urma,
la margine de câmp, aștept să vii,
aștept să-ți văd în zarea moartă umbra.

De floarea-soarelui, sunt lanuri lungi,
prezente pentru întâlnirea noastră fastuoasă,
dar drumul este lung și vara-i pe sfârșite,
presimt că ai uitat, calea întoarsă.

Ce de tăcere-i și, ce greu răsare luna
și noaptea cade peste mine în fâșii,
se șterge timp de timp în așteptare,
ne moare dragostea, iubito-n nopți târzii
și tu nu știi.

Nicu Alifantis  – „Scrisori nedesfăcute“, Editura Nemira, 1997

Romanță

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat
Când tremurând că n-ai să vii
Umblam pe străzile pustii

Se însera şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm

Prin case albe cu zorele
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii sub castan

O ceaţă cobora uşor
Simţeam în suflet un fior
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Din pâcla serii pe trotuar
Când eu pândeam, ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi

Când te ivei într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori de cântec şi lumini

Miron Radu Paraschivescu

Extrapolare

Merg pe covorul purpuriu din ochiul tău
purtând untiera de argint
dar un vehicul huruie
lăsându-şi urma neagră, obosită, pe piciorul meu
şi vechi imagini sosesc ca trăsnetul uşilor paravanului
în după-amiezi fierbinţi
şi bâzâitul unei muşte deasupra băuturii răcoritoare din pahar
pâlpâind ca un reflex pe o suprafaţă metalică.
intră, ai spus,
în picturile tale, în uzina de sânge,
în cântecele vechi care-ţi împreunează mâinile,
în ochii care se schimbă în fiecare clipă, ca fulgul de zăpadă,
în frunzele de spanac, care păstrează-n ele fărâme de pietriş,
în mustăţile unei pisici,
în pălăria paradită, şi mai ales în gura ta în care
macini pigmenţi cu dinţii pictând
o sticlă spartă pe luna care se rostogoleşte din gura mea.
Tu nu mă poţi lăsa să înaintez prea mult, să înaintez prea mult
în venele în care vârful piciorului ar vrea să-ncerce
adâncimea.
Trebuie să ajungi înăuntru şi să mă elimini
ca pe un glonte de argint
care a pătruns în braţul tău

Diane Wakoski

Antologie © Mircea Florin Șandru