decembrie 06, 2025

Eroarea frumoasă

peștii ne privesc din apa care ne separă doar cu o idee –
spun că suntem o specie care inspiră și expiră prea zgomotos,
că nu știm să întindem înțelept tăcerea,
ne consideră niște copii care dau cu pietre în luciul lumii
ca să vadă două-trei cercuri cum se sparg:
ne ignoră cu eleganța perfectă a unui univers autonom.
animalele terestre știu, simplu, că scoatem scrum din gură
când promitem blândețe.
că în fiecare buzunar ascundem o lesă, un cuțit, o foame fără măsură.
cerbul ne-a văzut cum ne fotografiem în fața cadavrului lui
și s-a retras în copită, în mușchi, în tremur.
„oamenii cred că pământul le aparține”, rostogolește bizonul,
„dar ei sunt singurii care se simt goi pe dinăuntru
când ating pământul cu genunchii”.
porcii și-au dat seama că le studiem creierul
fiindcă e prea asemănător cu al nostru.
ei râd: „voi ne numiți murdari, dar cine a umplut noroiul cu sânge?”
păsările vorbesc puțin dintr-o economie a frumuseții.
cred că omul e o vietate prizonieră
într-o cușcă pe care și-a construit-o singur.
spun că am inventat cerul ca să ne fie dor de el,
că aripile sunt lucrurile pe care le-am pierdut
când am ales să mergem cu ochii înainte prin tunel.
vulturul, de sus, ne citește ca pe o hartă
în care orașele sunt doar metastaze luminoase.
câinii ne iubesc împotriva evidenței,
nu înțeleg cum putem trăi cu două inimi –
una care bate, alta care vânează.
ei știu că suntem bolnavi cu memoria,
de aceea ne întâmpină de parcă ne-am întors din război
de fiecare dată când ridicăm mâna spre clanță.
pisicile, în schimb, au alt tipic:
ne consideră un accident interesant, un animal stângaci
care a ajuns prea repede la conștiință
și și-a jupuit sufletul în timp ce încerca să-l înțeleagă.
insectele nu ne judecă.
doar observă cum ne multiplicăm asemenea unui incendiu
și notează: nici o flacără nu rezistă fără lemn,
iar pădurea scade.
cel mai crud adevăr îl știu balenele.
în adâncime, aproape de locul în care lumina moare ca un gândac,
transmit urmașilor povestea oamenilor,
o legendă de luat aminte:
„au pus motoare peste apă și au crezut că au învățat să înoate.”
balenele spun că fiecare navă e o declarație de război
împotriva liniștii.
și că omul, spre deosebire de mare, nu-și reciclează morții
în cântec
suntem o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă, un animal prea conștient ca să fie fericit
și prea puțin conștient să fie înțelept.
dacă am pune gura pe pământ ca pe un sân,
poate atunci am învăța ce gândesc cu adevărat celelalte specii –
despre ceea ce am putea fi
dacă n-am trăi doar ca să ne auzim pașii
Alexandru Petria

decembrie 05, 2025

ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō

o seară obișnuită la sfârșit de noiembrie

pe arțarului a fost așternut asfaltul fierbinte

un animal cu carnea înnegrită din care s-a ridicat aburul

are numai câteva sute de metri

nu e drumul pe care aș vrea să apuc

aud subrutinele dragostei din cântecul păsării kauai o’o’

acesta e imnul meu

învățăm cu greu dispariția

prezența ne-o asigurăm cum putem

dar diminețile sunt proaspete

mirosul bituminos și păsările indigene din pinului –

în spatele dedemanului este un crâng desfrunzit

țin iarna departe

mă poartă într-o aventură timpurie de primăvară pe terenul cel nou al școlii

unde bat mingea de 35 fără să știu că mintea caută în viitor fericirea


făcută din bucăți mici casabile

din aliajul nostru uman atât de supus împrejurărilor

este printre puținele dăți

când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune

C. P. A. – Silviu Gongonea

Capitulare

dacă celulele noastre s-ar purta
între ele cum ne purtăm noi între noi
trupul nostru ar pieri într-o singură noapte
în Clipă se poate însă schimba însăşi trecutul:
te privesc şi o scăpărare de nesfărşire
se iveşte din necunoscut
spre a se cunoaşte
prin tine
înfiripând tandreţe, ne tulbură
ne tulbură dăruirea ta gratuită
roză - eşti parte din noi
aşteptându-ne, unde nici unul
din noi nu este ce se ţine a fi
mă deschid, mă ofer ţie
fără a mai întreba
de unde vii
nopţile acelea lungi
în care ninge printre felinare
ca o cădere lină
în adânc
ninge
peste lebedele adormite pe mal peste
apa-n care se mistuie acest monolog.
îl ascult cum ai asculta tăcerea aceea celebră
după care niciodată nu mai eşti acelaşi
cum orice vorbă, orice şoaptă
ar tulbura căderea egală
mai grăitoare decât
muţenia dintotdeauna a lebedelor
dacă întind noaptea mâna
dacă întind noaptea mâna peste râu
simt că undeva departe, o altă mână
se întinde fără de voie în dimineaţa plutind peste ape
nu ne vom întâlni în această viaţă, nu ştiu cine este
nu ştie cine sunt, însă în gestul acesta
zace o presimţire lent preschimbată
într-o suavă durere, apoi
o lebădă se lasă-n unde
loveşte de trei-patru ori apa cu o aripă
încremenind cu graţie sub o despletire de salcie
o privesc şi propria mea viaţă mă inundă
unduind înspre maluri îndepărtate
amuţind în maluri uitate

Andrei Zanca