o seară obișnuită la sfârșit de noiembrie
pe arțarului a fost așternut asfaltul fierbinte
un animal cu carnea înnegrită din care s-a ridicat aburul
are numai câteva sute de metri
nu e drumul pe care aș vrea să apuc
aud subrutinele dragostei din cântecul păsării kauai o’o’
acesta e imnul meu
învățăm cu greu dispariția
prezența ne-o asigurăm cum putem
dar diminețile sunt proaspete
mirosul bituminos și păsările indigene din pinului –
în spatele dedemanului este un crâng desfrunzit
țin iarna departe
mă poartă într-o aventură timpurie de primăvară pe terenul cel nou al școlii
unde bat mingea de 35 fără să știu că mintea caută în viitor fericirea
făcută din bucăți mici casabile
din aliajul nostru uman atât de supus împrejurărilor
este printre puținele dăți
când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu