nu poți chema moartea
să te crească
să te crească
nu poți chema sufletul să nu te locuiască
nu poți chema iubirea să te ucidă
nu poți chema iubirea să te ucidă
dar se poate
se poate
se poate
se poate
omul este atât de fragil
atât de departe de el
atât de tocit
atât de ros de păcate
nu
nici urmă de Dumnezeu
în chipul său
în chipul său
nu poți să-l crezi
îi spun
și deodată mână ei ca blândețea
atinge cuvântul
și plângi
Atila Racz
a fost odată
RăspundețiȘtergerenopțile se lipeau de ochii tăi
cu luna prinsă între stele
așa am început să te privesc
uitând de mine
așa am început să-mi așez capul
pe umărul tău
pe genunchiul tău
apoi
povestea ar fi fost așa cum o dată
nu demult
nu departe
nu din uitări
ci
așa cum niciodată
când nopțile se legau între ele
ca două guri
între care nu încăpea ziua posomorâtă
Atila Racz
închipuiri
RăspundețiȘtergereîntre altele
sufletul nu este un cuvânt
nici inima nu e
poate că umbrele celor care pleacă
poate că urmele celor ce pleacă
poate culoarea lunii pe o frunză
poate că stropul de ploaie
prelins pe firul ciorapilor tăi
când se lasă insearea
când se lasă pleoapa ta peste oraș
când îndrăgostiții caută locul ascuns
în care să fie ei înșiși
poate că acolo doar
din suflet cade un înger
cade un înger
și
din aripa lui ziua
acea zi
petrecută pe frunte
pe tâmple
petrecută până la asfințit
când oceanul atinge cerul
și suspină
atinge faleza și suspină
atinge șoldul tău și suspină
când briza
îți ridică rochia peste genunchi
iar chipul tău luminos
învie iubirea
Atila Racz
ochii ei roz
RăspundețiȘtergeream știut că-mi vei deschide durerea intră
ziua șiroiește peste perete umed nostalgic puțin sexy
într-o rochie la jumătatea genunchilor neagră în rest albă
ca un pescăruș ori scrierile lui Cehov
pipăi cu mâinile amândouă pietrele cubice
tăietura din orizont sângerie
acolo desigur iarba întinerește iar greierii
înaltă strigătul muntelui umilit de plecarea
frunzelor în lume
sunt trist
te-am văzut îi ștergeai picioarele înalte cu părul
de purpură cu neputința de a lega noapte de noapte
povestea înghițitorului de cuvinte iubirile lui
privesc linia trasă sub viață cu unghiile și suspinul
încerc marea cu limba și-i înghit sarea
îmi pregătesc frânghia
de aici voi cădea îi tot spun dar ea nu mă crede
cuvintele se subțiază ca niste râme în ambalaj de catifea
înghit totul și tac doar cerul pocnește
și-ți mângâie cu limba albastră tăcerea
cerneala din degetele calde îți curge pe coapse
ehei poezie
toată iarna mi-am aruncat cuvintele-n foc
și fluturii ce voiau cu toate aripele lumina
ce o să spunem
poate că nu mai are niciun rost niciun farmec
secolul acesta lipsit de căință
toate curg de la sine ca un hohot nebun
prin spărturile cerului cămașa lui Dumnezeu
alunecă pe umerii fecioarei Maria
aprind ce mai am prin odaie rochia ei albă
ciorapii
înnoptăm goi și muscând din umbrele marilor poeți
tăifăsuind în veșnicie
Atila Racz