Bonsai

Sufletul meu în faţa ta e un copac mic, 
E un bonsai pe care îl poţi aprinde cu bricheta, 
Aprinde-l, aprinde-l, să lumineze în noaptea de cuarţ, 
Să se vadă până departe. Atât mai sunt din tot ce am fost, 
Acest arbore strivit într-o cutie. Nu îl părăsi, nu îl uita, 
Odinioară îl ţineai pe fereastră şi el îţi lumina nopţile friguroase, 
Cu ochii lui fosforescenţi, care te priveau în tăcere. 
Bonsai, bonsai, sufletul meu te caută şi acum în cumplita depărtare, 
Cu micul far te caută pe ţărmul mării sau pe poteca de munte, 
Unde eşti, unde eşti? Eram arborele tău şi îţi ţineam de cald, 
Îţi povesteam amintiri din Ţara-Soarelui-Răsare 
Şi îţi scriam pe boabe de orez povestea mikado-ului, 
Care-şi lăsa bonsaiul fetelor lui, zestre pentru trei sute de ani. 
Sunt bonsaiul tău; nu îl arunca, nu îl uita în cămara părăsită, 
El e atât de mic şi orice adiere de vânt îl pune în pericol, 
Mai bine lasă-l moştenire fetei tale 
Sau pur şi simplu dă-i foc cu bricheta; măcar flacără, măcar mireasmă 
Să-ţi rămână din mine. Apoi unge-te cu cenuşa lui, amestecată cu lacrimi, 
Bonsai, bonsai; sufletul meu plânge după tine.

Mircea Florin Șandru

PĂSĂRI CAPTIVE ©
– o selecţie din creaţia proprie –