ianuarie 24, 2018

Bonsai

Sufletul meu în faţa ta e un copac mic, 
E un bonsai pe care îl poţi aprinde cu bricheta, 
Aprinde-l, aprinde-l, să lumineze în noaptea de cuarţ, 
Să se vadă până departe. Atât mai sunt din tot ce am fost, 
Acest arbore strivit într-o cutie. Nu îl părăsi, nu îl uita, 
Odinioară îl ţineai pe fereastră şi el îţi lumina nopţile friguroase, 
Cu ochii lui fosforescenţi, care te priveau în tăcere. 
Bonsai, bonsai, sufletul meu te caută şi acum în cumplita depărtare, 
Cu micul far te caută pe ţărmul mării sau pe poteca de munte, 
Unde eşti, unde eşti? Eram arborele tău şi îţi ţineam de cald, 
Îţi povesteam amintiri din Ţara-Soarelui-Răsare 
Şi îţi scriam pe boabe de orez povestea mikado-ului, 
Care-şi lăsa bonsaiul fetelor lui, zestre pentru trei sute de ani. 
Sunt bonsaiul tău; nu îl arunca, nu îl uita în cămara părăsită, 
El e atât de mic şi orice adiere de vânt îl pune în pericol, 
Mai bine lasă-l moştenire fetei tale 
Sau pur şi simplu dă-i foc cu bricheta; măcar flacără, măcar mireasmă 
Să-ţi rămână din mine. Apoi unge-te cu cenuşa lui, amestecată cu lacrimi, 
Bonsai, bonsai; sufletul meu plânge după tine.

Mircea Florin Șandru

PĂSĂRI CAPTIVE ©
– o selecţie din creaţia proprie –

7 comentarii:

  1. Mircea Florin Şandru

    PĂSĂRI CAPTIVE ©
    (o selecţie din creaţia proprie)

    Câmpii la lăsarea serii

    Câmpii la lăsarea serii, peste care trenuri aleargă,
    Şosele spălate de ploaie pe care aleargă automobile cenuşii,
    Poduri peste ape tulburi, conducte de ţiţei şi de gaz metan,
    Linii electrice peste lanuri de cartofi, peste hectare de grâne,
    Internetul prin care vocea ta vine de la mare distanţă,
    Prin sateliţi, prin stratosferă, prin ceaţă.
    Te-aş ţine în căuşul palmei, iar cu cealaltă te-aş mângâia,
    Într-un leagăn de ierburi mirositoare te-aş ţine toată ziua
    Şi ţi-aş cânta să adormi. Un cort de raze aş înălţa pentru tine
    Lângă lacul de munte. Dacă te-aş pierde, aş merge mii de leghe,
    Aş întreba din om în om şi până la urmă te-aş găsi.
    Căci eu am fost născut să te întâlnesc,
    Eu am fost făcut să strig numele tău în toate zările,
    Să îl afle mulţimile. Pentru că tu eşti floarea de tamarin,
    Tu eşti vânticelul de aprilie care adie dimineaţa,
    Tu eşti soarele de amiază care mângâie şirul de chiparoşi,
    Tu eşti marea în crepuscul, când toate ţărmurile se auresc,
    Tu eşti aburul nopţii care îmbracă lucrurile. Tu eşti minunea,
    Tu eşti flacăra, tu eşti dogoarea, tu eşti sângele,
    Aleluia, tu eşti cea mai frumoasă!

    RăspundețiȘtergere
  2. PĂSĂRI CAPTIVE ©
    - o selecţie din creaţia proprie –

    Învaţă-mă din nou jocurile dragostei

    Însingurat, hirsut, ascuns în propria-mi carapace
    Nu mai ştiu dulceaţa trupului de femeie,
    Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să simt
    Mirosul tău îmbătător, să te mângâi pe creştet,
    Lasă-mi simţul tactil să-ţi descopere încet
    Pielea gâtului şi a coapsei. O, tu eşti
    Cea mai frumoasă de pe Pământ,
    Tu luminezi cale de o mie de leghe,
    Precum penajul de aur al unei păsări de munte,
    Precum chiparosul în iarba spelbă, când se lasă înserarea,
    Precum globul de cristal plutind pe apă,
    Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii.
    O, Adonai, Adonai, pe femeia aceasta ai făcut-o pentru mine,
    Ea e perechea mea şi ai trimis-o într-un târziu
    Să mă trezească din somn, să mă scoată din moarte,
    Să-mi spele ochii. Bine ai venit femeie, îţi spun,
    Învaţă-mă din nou jocurile dragostei, căci le-am uitat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mircea Florin Şandru
    ]
    PĂSĂRI CAPTIVE ©
    o selecţie din creaţia proprie

    Aşa cum eşti

    Aşa cum eşti, tăcută şi blândă,
    Cu ochii tăi mari în care mă pierd,
    Ca într-o câmpie verde şi foşnitoare.
    Aşa cum eşti, tăcută şi friguroasă,
    Stând la fereastră şi privindu-mă
    Cum mă îndepărtez, cum dispar în apele zilei.
    Aşa cum eşti, acum şi pururea
    Cea mai frumoasă. Printre maşinării,
    În magma acestui veac,
    În strălucirea pleoapelor mele.
    Aşa cum eşti, tăcută şi singură,
    Doar vocea ta o aud, ca de pe munte
    Şi ca de dincolo de tăcere.
    În furia curentului, în cataractă exist,
    În vidul torenţial care arde fierul şi piatra
    Eu doar pe tine te am
    Şi doar pe tine te ştiu,
    Aşa cum eşti, tăcută şi luminoasă.

    RăspundețiȘtergere
  4. Să nu pleci niciodată

    Pe apa liniştită din ochiul adormit,
    Te văd cum stai întinsă, ca pe un lac de lapte
    Şi cristalinul umed, de tine-ndrăgostit,
    Te ocroteşte tandru şi te cufundă-n noapte.

    Acolo, în adâncul genunilor ceţoase,
    Când mă cuprinde somnul, captivă te privesc
    Şi îngerul întinde hlamidă de mătase
    În jurul fiinţei tale, ca un veşmânt ceresc.

    Sub genele plecate te ţin ca-ntr-o chilie,
    Cu voaluri moi la geamuri şi sute de oglinzi,
    Iar de tavan atârnă, ca o meduză vie,
    Hamacul de lumină în care-ai să te prinzi.

    Să fii mereu acolo, în lacrima mea blândă,
    Să te privesc din moarte, când fericit adorm,
    Şi un dragon de aur mereu să stea la pândă,
    Să nu pleci niciodată din ochiul meu enorm.

    Mircea Florin Șandru

    RăspundețiȘtergere
  5. Mircea Florin Şandru

    Îţi sărut ochii

    O lumină vine din pântecele mării,
    Plutind încet pe nori, pe munţi, pe ape freatice.
    Bună seara! îţi spun; ochii tăi sunt două magice stele,
    Chipul tău e desenul de abur al unui înger nevăzut,
    Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii.
    De unde vii?, te întreb, cine eşti, cine eşti?
    Pe drumul de ţară vin strălucitori bicicliştii,
    Aripi se nasc deasupra meningelui şi lopătează,
    Oraşele ard în plasma marilor linii electrice, în capcana străzilor lor,
    Asteriozi uriaşi luminează pentru o clipă pădurea.
    Cine eşti, cine eşti?
    Prin întuneric îţi pipăi faţa, îţi mângâi creştetul, îţi sărut tâmpele,
    Îţi sărut ochii, îţi sărut pleoapele, îţi ating sprâncenele, genele,
    Îţi înconjor gâtul cu braţele.
    De unde ai apărut? De ce te-ai arătat singurătăţii mele
    Abia acum, când nu mai pot opri curgerea anilor?
    O lumină vine din pântecele mării
    Şi se stinge încet, călcând pe nori, pe munţi, pe ape freatice,
    Oraşele dorm, trenurile aleargă prin bărăganele morţii,
    Fii cu mine, rămâi cu mine, să nu te îndepărtezi, să nu pleci într-o lungă călătorie.

    RăspundețiȘtergere
  6. Mircea Florin Şandru

    PĂSĂRI CAPTIVE ©
    o selecţie din creaţia proprie

    Ca silabele unui mare pian

    Pot sta treaz o noapte întreagă lângă tine, în întuneric,
    E o nebunie, recunosc, dar mie îmi place şi
    Tot ce îmi place mă odihneşte.Cunoaşte-mă!
    Spune noaptea, cunoaşte-mă!, spune sufletul,
    Cunoaşte-mă! spune lumea de forme a nopţii.
    Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid
    Venele, îmi deschid întreaga poartă de sânge,
    Deschid auzul, ca o membrană imensă,
    Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice,
    Pun şira spinării să stea la pândă, şi ea, ca hiena
    În pustiu, îşi scoate ghearele şi aşteaptă.
    Veniţi sunete!, spun, veniţi sunete!; şi ele vin,
    Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire calmă de ape.
    În fiecare noapte alte sunete, mai ciudate şi mai difuze.
    Dacă închid ochii le văd, ca nişte forme aeriene,
    Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenţi,
    De vântul subţire al nopţii. Aş putea alcătui viaţa
    Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina,
    Totul ar putea fi construit numai din sunete:
    Oamenii, oraşele, muntele, animalele, dragostea, somnul,
    Foşnetul coapselor tale, trupul tău pâlpâind sub cearceaf,
    Respiraţia ta, ca un abur dulce care îmi mângâie faţa.
    Din imensitate vin voci, zgomote de maşini, plescăituri,
    Corpuri în apă. Sunete mici ca alicele, venind din apropiere,
    Sunete grave, venind de la mare depărtare.
    Noaptea pulsează, gâlgâie, doarme, agonizează,
    Se varsă în mii de vase comunicante, se distilează, sounds in the darkness.
    Pot sta treaz o noapte întreagă după ce am făcut dragoste şi acum dormi,
    Pot să ascult la nesfârşit carnea ta sfântă şi înnoptată...

    RăspundețiȘtergere
  7. Mircea Florin Şandru

    CLASSICO, MA NON TROPPO ©
    - poezie şi euritmie –

    Ştii tu marea?

    Ştii tu marea de lacrimi amare, încreţită de vânt,
    Fără soare, fără corăbii, fără pământ,
    Nimic pe toată întinderea, doar păsări cu zborul frânt?
    Ştii tu marea închisă ca un mormânt?

    Ştii tu marea înfiptă în cer, ca de sânge,
    Ca de piatră, ca de orb care plânge?
    Ştii tu marea care totul înfrânge,
    Chiar şi sufletul, care-n sine se strânge?

    Ştii tu marea de lacrimi, mereu plumburie,
    Împingând către ţărm apa ei de leşie?
    Ştii tu marea ciudată, lovind cu mânie,
    În farul străvechi, în faleza pustie?

    Ştii tu marea din orbitele mele curgând,
    Peste pielea ta palidă, peste chipul tău blând,
    Peste coapsele tale în noapte sunând?
    Ştii tu marea pe care te caut urlând?

    RăspundețiȘtergere