Ca iarba

Te simt ca pe-o pădure sacră,
cu cerbi sătui în așternut,
cu căprioarele codane, 
ieșite noaptea la păscut,
când mugurii sfidează coaja
și dau năvală în coroane,
pictând pe cerul nesfârșit
ochi alungiți, din vechi icoane...
Mă simt ca iarba, adulată
de gura sfântă, fără vină,
împărtășind cu taina foamei
firul la care se închină.
Se decantează-n mine totul,
trăiesc, deși nu mai respir,
și sting căușul ce mă soarbe
doar cu ambrozie și mir.
Și uit, în clipa despărțirii,
de ce-am venit, de ce-am plecat.
Știu numai că mă voi întoarce
la foamea ta, neîncetat!

Maria Rugină