Un poem

Nu mureau de mâna mea peştii
se ascuțeau precum tăişul dar nu mureau
îmi ieşeau solzi pe trup
reflexii
Un poem ca o apă prin care aluneci
ca un miel din care
țipătul ierbii răzbate
ca un măcelar junghiat de propria-i milă

un poem

vezi tu
asemănarea dintre un tată şi alt tată
dintre un soldat şi un alt soldat
nu o ştii
dă-i peste bot morții când îți vorbeşte
ai văzut tu asemănare între viață şi altă viață
între o cruce şi altă cruce
nu mai ştiu unde
cel mai mare ghem de sârmă ghimpată
în ce oraş
în ce trup
în ce sânge
ne apără de explozii solare
de mine de sare
de popi ce sfințesc abatoare
nu mureau de mâna mea peştii
burțile apei crăpau şi revărsate lăsau să se vadă
raiuri în care noi afundații
cântam precum peştii în ramuri
pentru surzii de aici
cântam
stau sub un bolovan
nu ştiu ce sunt
os
vierme
sau floare
nu ştiu ce sunt

Isabela Nicoara