* * *

Se-nzmeureaza iar de seară

Cad ochii frunzelor înspre pământ

E un sunt cum o cutie de vioară

Spartă de ploi și vânt

Un cântec vag adie printre raze

Speranțe și iubiri și câte alte

Au străluciri de umbre și topaze

Reverberând spre sferele înalte

Cum numai ochii știu să vadă

Chiar și prin sunet uneori

Ușor, că pe sub fulgii de zăpadă

Cântă în noi o mie de viori

de Petre Manolache

Singuri

Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri și e noapte neagră-afară...
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate...
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte, ploaia cântă tot mai tare...
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.

George Topârceanu