a căzut peste mine primăvara
dintr-o dată,
ca din cer
după ce-am învățat
cum se moare —
ca toamna,
ca frunza sub care tace
un greier.
a căzut peste inima mea uscată,
peste golul
în care păianjenul
țesea fum și rugină,
peste gândul
că visul e păcat.
și din durere
au început să iasă petale,
în piept
au bătut aripi uitate,
iar azi
doar iarba mă învață
să fiu iar
desculță,
alergând cu luna
prin lunci.
cuvintele mă știu după sete,
îmi tot cară apă de la izvor
ca niște zilieri tocmiți pe versuri.
apoi, ca niște copii jucăuși
îmi desenează setea pe asfalt,
iar ploaia nu cade decât fix acolo
pe mâzgăleala lor, un tablou efemer
căutat de o ramă celebră
care are în C.V. mai multe icoane.
îl știm pentru că vine doar cu bani mari
să cumpere cea mai scumpă bere și îl știm
pentru că asudă din toți rărunchii târând
butoiul la purtător pe care să îl umple
după ce își parchează anevoie cadillacul
lung și lat cât tot postul astronomic care
îl privește cu dojană în sec și cu jale
din cauza vremii, zice el, beau până-ncape
măsor ploile ca pe efecte personale
și când mai dau risipit pe spate
sar din mine toate cele o mie de păcate
Daniel Marian
m-am scăldat în două din cele
patru rîuri ale suferinței
uneori am considerat că
prea din abundență
aș fi vrut să fie altfel
dar n-am putut schimba
nimic din toate astea
însă am refuzat cu încăpăținare
să intru în apa celui de-al treilea rîu
mi-am concentrat toată atenția la
cum să stau pe maluri
cum să ocolesc capcanele alunecărilor
cum să construiesc poduri
să pot trece de pe o parte pe alta
în siguranță
dar nu mi-am dat seama
că de fapt sînt ca broasca care fierbe
că sînt de fapt broasca
și că de cînd m-am născut
eram deja aici
cu fiecare clipă care trecea
eram cu o clipă mai bătrîn
trece și sînt
acum mi se pare totul
clar
firesc
potrivit
pentru că de ce știu
singura mea întrebare este acum
cînd unde cum
mă voi adînci
în apele limpezi ale celui de-al patrulea rîu
