Euforie

 Pe când mă apropii de starea euforiei pure

descopăr că-mi trebuie o valiză mai mare
să-mi pun lenjeria înăuntru
iar cicatricele conștiinței mele
sunt numai răni depozitate în
radiera pielii mele
care se răzuie singură.
Pe când mă apropii de starea euforiei pure
luna și-ascunde fața fierbinte-n ploaia rece de orez
a unei picături chinezești
și nu pot dormi din cauza tunetului
în după-amiaza de vară
în care o fată pune un disc negru cu
tentative demente de-a cânta la saxofon
punctate de un râs forțat
din camera vecină

Pe când mă apropii de starea euforiei pure
acum se construiesc orașe
pe o singură parte a străzii
și ghetele mele pășesc pe fațadele caselor
lăsând urme pe ferestre
cu tălpi pe geamuri gata să plesnească
și limbi de pantofi din umbre-nfășurate vai
îmi văd limba înfășurată pe-o frânghie
și-mi văd chipul în vârful unui băț
ca un pendul ce stă să bată
ca o carte de joc ilustrată în care legat de picioare
cu capul în jos atârnă Villon
și Mama dispare din fotografia mică
și Tata care se numește Ludwig
dispare în visul unei moșii înecate de apă
în Saratoga Avenue Yonkers
unde sunt spânzurat și mă legăn
de copacul din urmă ce stă și se-mbată
și unde aș mai cânta despărțirii cântece
într-un tărâm de vrajă
dar un înger mă ține aici
și vocea mea castrată iese prea subțire
o fată pune un disc negru cu hohote
într-o cameră vecină.

Pe când mă apropii de starea euforiei pure
ochii îmi sunt spioni străini și
oricând se pot preface-n păsări
printr-o explozie care măsoară timpul
dar eu nu sunt un puști apocaliptic
și nu pot dormi din cauza tunetului
în după-amiaza de vară
și ochiul păsării mele mute iese
din capul meu
și zboară-n jurul lumii
în care o fată pune
discul ei din carne
Și eu sunt un animal fără haine
căutând o unitate nudă
dar din păcate sunt împărțit în țări
și merg prin Tibet cu picioare de cartofi
și sunt un tip ciudat de clown
cu fața făinită și părul dat cu ghips
și nu pot dormi din cauza tunetului
carnea mi se adâncește sub vârful acului.
A întors-o pe-o parte
și pe partea cealaltă
m-a întors și pe mine
să cânte și partea mea cealaltă
Sânii ei înfloresc
degetele i se deschid
soarele e alb
niciodată nu mă mai întorc
și port îmbrăcăminte egipteană.

Lawrwnce Ferlinghetti

„Antologia poeziei Americane”, Editura Univers, 1979, traducere de Gabriel Gafița

Istoria avionului

 Și frații Wright au spus că ei credeau că au inventat

ceva ce ar putea aduce pacea pe pământ
(dacă n-ar fi pus mâna pe el frații nepotriviți¹)
când minunata lor mașină zburătoare a decolat din Kitty Hawk
spre regatul păsărilor dar parlamentul păsărilor se speriase
de această pasăre făcută de om și fugise spre rai

Și apoi faimosul Spirit al Sfântului Louis a decolat spre est și
a zburat deasupra Marelui Lac cu Lindy pilotând cu casca
lui de piele și ochelarii de protecție sperând să zărească porumbeii păcii dar nu a reușit
Chiar dacă înconjurase Versailles-ul

Și apoi faimosul Yankee Clipper a decolat spre cealaltă
direcție și a zburat deasupra magnificului Pacific dar porumbeii pacificului
s-au speriat de această ciudată pasăre amfibiană și s-au ascuns în cerul orientului

Și apoi faimosul Flying Fortress a decolat zbârnâind de arme
și testosteron pentru a face lumea sigură pentru pace și capitalism
dar păsările păcii nu erau de găsit nicăieri înainte sau după Hiroshima

Și deci apoi oameni isteți au construit mașini zburătoare mai mari și mai rapide și
aceste grozave păsări cu penaj de motor cu reacție făcute de om zburau mai sus decât
orice păsări adevărate și păreau pe cale să zboare spre soare și să-și topească aripile
și ca Icar să se prăbușească pe pământ

Și apoi frații Wright erau de mult uitați în bombardierele
sus-zburând care acum au început să își viziteze binecuvântările în diverse zone din Lumea a Treia în timp ce pretindeau că erau în căutarea porumbeilor
păcii

Și au tot zburat până au zburat fix în secolul
21 și apoi într-o bună zi o Lume a Treia a contraatacat și
a învâltorit marile avioane și le-a zburat fix în inima
pulsândă a Skyscraper America unde nu erau colivii și nici
parlamente ale porumbeilor iar într-o secundă orbitoare America a devenit o parte
a pământului pârjolit al lumii

Și un vânt de cenușă bate peste pământ
Și pentru un lung moment în eternitate
E haos și disperare

Și iubiri îngropate și voci
Plânsete și șoapte
Umplu aerul
Peste tot

Lawrence Ferlinghetti

Am impresia că n-am

şti momentele alea cînd nu mai vezi

altceva în oglindă

decît o jmecheră bătrînă plinuță

şi care

evident că o să le arate lor

ei bine doar avem impresia

și n-o să arătăm nici pe naiba nimănui

de fapt suntem nişte măgari şi ele nişte vaci

dar e aşa de bine uneori

în desconsiderarea asta a noastră

care ține morțiș să ne Arate

încît devine culmea

un subiect de mîndrie

și dăm cu iubirile de ieri de toți pereții

ca să aibe lumea impresia

că vai de mine

nu suntem chiar așa de slabi și disperați

ba chiar așa cu toată încrederea obeză

a fericirii noastre ieftină dar scumpică

zilnic simțim că viața nu-i din acest film

că dimpotrivă e o drăgăstoasă ipocrizie

și din iubiți îmbrățișați ușor enigmatici

ajungem doi străini ridicoli

care se evită ca noaptea ciuma pădurii

unde e sens în dragoste dacă

după tentativa ei

de demențializat frumusețe și bucurie

vă lasă pe fiecare

refuzat terminat şi pierit aşa

ca după o cruntă bătălie?!

asta e de fapt noi doar avem impresia

şi de fapt toate poveştile îndrăgostite

cu sau fără interes

încep și se gată la fel:

pe urmă am început să ieşim

din ce

în ce

mai des

Mai bine să-nnebunim împreună

 

George G. Asztalos 

Am citit recent o supărată cam răzbunătoare

Dădea ca muma pădurii

Lecții de dragoste cu ură

Totul e marketing idiot zicea

Să te măriți

Să faci pe placu' rahatului familist

Să torni la greu puradei

Şi lui beutură

Când dragoste e doar pretextul

Să nu-ți iei zilele sau lumea în cap

Sau şi mai cretin să-nnebunim

Un an sau doi împreună

Ei bine toate îs numai definiții bolnave

Depinde cum te umple

Prostia de sânge

Sau de lapte şi miere

În realitate dragostea e o treabă mai întreagă

Decât ai fi în stare să ți-o faci singur

Chiar şi pentru o glumă trebuie evident

Cel puțin doi ca să se râdă sănătos

Iar amintirile rămân doar unde se atinge

La modul dureros de plăcut locul sensibil

Uite abia mă îndrăgostisem şi ne mutăm

La ea acasă stătea în chirie la două camere

Dar la intrare uşa blocului închisă

Şi nu avea cheie de interfon

Că abia se mutase şi ea

Noroc că era sus un geam mic deschis

Am tot aşteptat să vină careva degeaba

În fine m-am suit cumva La peste 50 de ani ai mei

Şi am deschis uşa pe dinlăuntru

Am râs ca doi prăpădiți pe chestia asta

Nu că dragostea ar face minuni

Dar în echipă e mult mai tare bucuria

Chiar şi când mori rămâne unul cel puțin

Să râdă de cât de prăpădită e lumea

Care te pierde

Şi apoi să meargă un pic mai încolo

Să se aşeze în voie

Şi în linişte

Să plângă

https://www.catavencii.ro/cind-victoria-iti-ia-piuitul/

Îs numai un nenorocit murdar de tine

George G. Asztalos 

În noi se ghemuia un copil umblam vinovați să nu-l trezim

Voiam doar să știm pe ce aruncam banii poate se merita

De fapt ne iubeam dar nu venea apa caldă la robinet

Ne zgribuleam în noi ca o peșteră suspendată pe stalactite

Era o restriște incomodă fiecare ne procuram suplimente

Speram înverșunați să fim iubiți mai des din paști în crăciun

Dar toată luna mai se decembrie și e o ceață de să-ți scoți ochii

Va trebui să deschidem bine pupilele poate reușim

Să auzim mirosul aspru la atingere al zilei

Hai să ne ștergem de uituci ochelarii că vine sfârșitul fericit

În noi se ghemuieşte

Un copil dar

Vrem numai să ne simțim simpatizați pe un frig de turbează pietrele

Altul

 

Atila Racz

Trăiesc în gândul altora

Altfel de cum sunt

Altfel de cum aș vrea să fiu

 

Un altul

Altcineva

 

O urmă

O cale poate

Ceva despre care se spune

 

A fost odată

 

Ca și cum altcineva

Ar fi locuit trupul

Altcineva

Ar fi fost în mine

Și s-a stins

 

Ca și cum din povestea mea

Rămâne

Ar rămâne doar sfârșitul

 

Așa că

 

Nici țară

 

Nici granițe

N-o să găsești în mine

 

Poate doar visurile

Celor iubiți

 

Poate doar viața

Celor iubiți

Celor care încă mai speră

Celor care încă

Se caută

 

Astăzi

Am crezut

Că

 

O să-i ating pleoapele

Când se deschid

O să-i ating inima când bate

O să ajung

În sufletul ei așa cum sunt

 

Nicidecum altul.

Drumul

Atila Racz

Se adâncește iarna între noi

Cu anii

 

Ninge cu fulgi de piatră

Ninge pe colină

 

Din zile fulguiește dorul

În gând mor cuvinte

 

Tu

Te cauți pe tine

Te cauți printre poeme

Nescrise

 

Acum

 

Nici timpului nu-i găsim rostul

 

Vrem

 

Să nu uităm

 

Vrem să devină cuvintele

Doar suflet

Doar cântec

Doar fericire

 

Doar partea aceea care

Care vibrează

Ca buzele iubitorului

Pe sânii femeilor iubite

 

Când viața

Sfințește locul

Și moartea este doar

Cărarea

Spre suflet.

L-a întâlnit pe Brâncuși

Mihai ȘORA

 

Când am ajuns la Paris și l-am întâlnit pe Brâncuși, n-o mai avea pe Polaire, cățelușa albă care apare aici și în alte fotografii. Dar toată viața a iubit animalele, câinii i-au fost mereu prieteni de nădejde, pe care nu-i ținea niciodată legați sau departe de el.

Însă altceva aș vrea să amintesc acum: Brâncuși obișnuia să trimită cărți poștale, câte un gând înscris pe o hârtie ori asemenea fotografii… Iar apropiații îl știau de șugubăț… Băgați de seamă, prin urmare: nu doar a dat, în partea de jos, notița explicativă – „Cățaua și cu mine“ –, dar a și înscris cele două săgeți către personaje, în caz că destinatarul ar face vreo confuzie.

Mi-e dor de el.

Instanța ninsorii

 

lui rolf, după amar de ani

ce suntem în intimitatea noastră adâncă, nu ce-am vrea

pare a ne determina soarta, căci cine poate spune

de ce este, ori nu, în stare într-o anume clipă?

 

atât de fragili, încât ajunge un pas alături

un singur pas şi întreaga existenţă

poate lua o  turnură nebănuită.

 

homeopatic mistuită-n frumuseţe, moartea

spre a nu ne abate pasul de pe cale, mireasma

de gutui, cenuşa zilelor scurse, verile clasice

 

prima ninsoare, o instanţă a inocenţei în beznă

 

viaţa şi moartea în necontenita lor alternare

splendoarea înfiripându-se mereu

în golul tainic dintre ele.

 

apoi, într-o noapte o prietenă mi-a scris:

„ei te lasă să joci însă când vrei să înscrii te plachează”

 

într-adevăr, m-am gândit, eu am ales nopţile

cum ţi-ai ales tu noaptea acelei ierni, silit

să-ţi traversezi părăsirea

 

scârbit şi alungat de toţi şi de toate, acolo

unde demonii le vorbesc despre îngeri

uneltind pieirea trezitorilor, aici

 

unde erai  privit ca un animal exotic

în grădina zoologică, unde

ţi se şi rezervase locul.

 

nu ţi-a rămas decât să-ţi iei zborul într-o noapte

când afară  unduiau doar nepăsarea şi domesticirea

 

iar ninsoarea cădea abia auzită

– în faţa unei ferestre larg deschise –

 

lovit în adâncul inimii, cu mult

înaintea trupului zdrobit de asfalt

 

şi oare unde –

unde ne este locul, când oriunde am fi fost

ne bântuia mereu întrebarea, doamne ce caut eu aici

 

eu am ales noaptea. am ales nopţile însingurării

spre a fi mai aproape de-o linişte

de o anume tăcere

 

din care încep acum lent să se desprindă

şoapte tandre, cu neputinţă de împărtăşit.

 

stau în faţa ferestrei deschise înspre râu

ascultând, cum ascultai tu pe atunci

în faţa ferestrei deschise, ninsoarea

Andrei Zanca (Heilbronn)