Cuvântul unui
melc în palma unei frunze?
Nu-i de la mine. Nu. Să nu-l accepţi.
Nu-i de la mine. Nu. Să nu-l accepţi.
Acid
acetic într-o cutiuţă-nchisă?
Să nu-l primeşti. Nu-i veritabil.
Să nu-l primeşti. Nu-i veritabil.
Un
inel de aur cu soarele-n el?
Minciuni. Deşertăciuni. Durere.
Minciuni. Deşertăciuni. Durere.
Chiciură
pe-o frunză, imaculatul cazan
Bolborosind şi troznind
Bolborosind şi troznind
De
unul singur în piscul fiecăruia
Dintre cei nouă Alpi negri.
Dintre cei nouă Alpi negri.
Cutremurare-n
oglinzi
Marea-şi scufundă oglinda-i de cenuşă -
Marea-şi scufundă oglinda-i de cenuşă -
Iubire,
iubire, tu anotimp al meu
Sylvia
Plath
CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –
– lirică feminină românească şi universală –
Din scrisori acasă
RăspundețiȘtergereMă întrebi de ce îmi irosesc viaţa scriind?
Găsesc vreo plăcere?
Merită?
Mai presus de toate, sunt plătită?
Dacă nu, atunci, care este motivul?...
Scriu doar pentru că
Există în mine o voce
Care nu se va linişti niciodată
Sylvia Plath
Toamna broaștelor
RăspundețiȘtergereVara îmbătrâneşte; mamă cu sângele rece.
Rare-s gâzele, firave.
În aceste palustre sălaşe, doar noi
orăcăim şi tânjim.
Dimineţile se risipesc în somnul din jur.
Prin stufărişul adânc
molatic se-aprinde soarele. Muştelor le ducem dorul,
Boleşte mlaştina.
Bruma picură paianjeni. E limpede
că spiritul belşugului
altundeva s-a aciuat. Jalnic,
slăbesc oamenii noştri.
Sylvia Plath
Scrisoare în noiembrie
RăspundețiȘtergereIubitule, lumea
Se roteşte deodată, îşi roteşte culoarea, felinarul
din stradă
Îşi strecoară lumina prin cozile de şobolan
Ale păstăilor laurului la nouă dimineaţa.
Este arctic
Cercul acesta mic
Negru, cu ierburile lui de mătase gălbuie – par de
copil.
Este verde in aer,
Blând, fascinant,
Mă leagănă iubitor, ca aşezată-ntr-o pernă.
Simt că roşesc şi mi-e cald.
Îmi vine să cred că sunt enormă deodată,
Sunt atât de prosteşte de fericită,
Galoşii mei
Plescăie, plescăi prin roşul acestei splendori
Asta e proprietatea mea.
De două ori pe zi
Mă plimb prin ea, amuşinând
Vâscul barbar cu ciucurii lui
Verzi, de fier curat.
Şi zidul de leşuri bătrâne,
Le iubesc toate.
Le iubesc cum iubesc istoria asta.
Merele sunt aurii,
Închipuie-ţi –
Cei şaptezeci de copaci ai mei
Ridicându-şi mingiile de aur roscat
Din zeama aceasta moarta densă şi cenuşie
Milioanele lor
De frunze de aur metalice şi fără suflare.
O iubitule, tu, celibatarule inrăit.
Nimeni altcineva decât mine
Nu trece prin umezeala asta care ţi se înalţă până la
şolduri
Şi aceste aurării
De neînlocuit cu nimic sângerează şi se întunecă,
gurile de la Thermopylae.
Sylvia Plath
Dansurile nocturne
RăspundețiȘtergereUn surâs s-a prelins în iarbă.
Irecuperabil !
Şi dansurile tale nocturne
Unde se vor pierde ? În matematici poate ?
Aceste pure salturi şi spirale
De-a pururi vor străbate
Prin noaptea lumii, nici eu nu voi rămâne
Cu totul golită de frumuseţi, de darul
Respiraţiei tale uşoare, sau de mireasma ierbii
Atinsă de somnul tău, înflorire de crini.
Carnea lor nu suportă nici o atingere.
Calele, cute de gheaţă-ale eu-lui,
Iar tigrul făcându-se fercheş
Pete şi o risipă de calde petale.
Cometele
Trebuie să străbată atâta spaţiu
Atâtea întinderi de frig şi uitare.
Şi gesturile tale se desprind pe rând
Umane şi fierbinţi şi lumina lor purpurie
Sângerând ca o rouă
Printre negrele amnezii ale cerului.
De ce mi s-au dat
Aceste lămpi, aceste planete
Care pogoară asemenea unor binecuvântări, asemenea fulgilor
În şase colţuri, albi
Pe ochii mei, pe buze, pe păr
Atingându-mă şi topindu-se.
Nicăieri.
Sylvia Plath