În refracția realului

Om ieșind din somn în refracția realului în ziua din nou agresivă;
m-ați chemat voi, agenți ai bilanțului? iată în grădină sânge și pene smulse pe albul zăpezii, iată zborul de plumb al vulturului care-și face digestia-n aer, iată cursa de șoareci și spaima râncedă.
Vânătoarea continuă.
Om ieșind dintr-o fantă de sub linia de plutire.
Ușor aplecat
unduind ca veșmintele înecaților,
abia îndrăznind să-și atingă obrazul cu mâna.
-
Am fost, oare eu am fost adineaori cel îmbrăcat în purpură?
Dădeau după mine cu pietre și strigau a batjocură:
calicul porfirogenet,
calicul porfirogenet.

Dinu Flămând

António Lobo Antunes

 

Atât de mult zgomot în această tăcere: sunt vocile altora care îmi vorbesc, oameni care mi-au plăcut, oameni pe care i-am pierdut, oameni pe care îi mai am. (António Lobo Antunes, Cartea a patra a cronicilor)

Îți ofer doar o poveste, intriga ridicolă a unui roman, o poveste pe care am inventat-o ​​pentru a-ți atinge inima – o treime prostii, o treime băutură și o treime tandrețe autentică, știi genul de chestie. (António Lobo Antunes, Țara de la sfârșitul lumii)

„(...) L-am lăsat să mă atingă, nu l-am atins, mi-e greu să ating oamenii, am moștenit asta de la tine, tată, nu este că nu am chef, sunt momente când îmi vine, dar dacă l-aș atinge, m-aș dizolva în ei și nu aș mai fi eu. (António Lobo Antunes, Nãom é Meria)

M-am gândit că ura este vitală pentru o sănătate bună și m-am gândit că a ne găsi în armonie cu lumea este o infecție letală. (António Lobo Antunes, Act of the Damned)

Cultura este intimidantă. Cel mai înfricoșător lucru este pentru dictatori. Pentru că oamenii care citesc nu vor deveni niciodată sclavi. (António Lobo Antunes)

Cu mult timp în urmă, am citit într-o carte că patria unei femei este oriunde s-a îndrăgostit.
(Antonio Lobo Antunes, Omul gras și infinitul: și alte scrieri)

Un pumn de nămol

Un băiețel (cam așa cum ți l-ai dori - cu pistrui)
țâșnește din casă și începe să zboare
timpanele dau să-i pocnească de fericire
este o vara cât cerul, omizile ronț-ronțăiesc
din frunzele dudului.
Ar putea să ajungă din urmă zăpezile, ar putea
răsturna berbecii deasupra norilor
cu nuiaua de-alun.
El zărește
cu un ceas mai devreme piatra de care
se va împiedica bețivul din cârciumă,
el aude departe vântul sosind
să ridice în clarul fustelor
casele transparente. strigă larva
coconului de mătase, dar și mătasea;
se reazămă - suveran peste sclavii furnicilor -
de curbura aerului, mușcă din fructele curcubeului.
Ți-l dăruiesc astfel, în patru dimensiuni, înainte să cadă.
Spre amiază îl va striga o voce, îi va fi sete 

și-atunci va bea dintr-un pumn de nămol apa fostei fântâni.

Dinu Flămând

Dă-mi mâna

Dă-mi mâna ta:
acum îți voi spune
cum am intrat în inexprimabil
care a fost întotdeauna căutarea mea oarbă și secretă.

Cum am intrat
în ceea ce există între
numărul unu și numărul doi,
cum am văzut între linia misterului și a focului
o linie subrepticie.

Între două note de muzică există o notă,
între două fapte există un fapt,
între două grăunte de nisip oricât de apropiate
ar fi un interval de spațiu,
există un sentiment care se află între simțirea
în interstițiile materiei primordiale
este linia de mister și foc
care este suflarea lumii,
iar suflarea continuă a lumii
este ceea ce auzim
și numim tăcere.

---

Clarice Lispector

Inutil Frontiere

un loc

n-am spus un spațiu
vorbesc despre
                    ceea ce
vorbesc despre ceea ce nu este
Vorbesc despre ceea ce

nu știu despre timp,
ci despre toate clipele
nu despre dragoste
nu
  da
nu

un loc al absenței
un fir de unire mizerabilă

Flora Ale4jandra Pizarnik

Rondelul sfintei fără sfânt

Era o sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă,
Avea doar inimă şi gând
Şi-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal şi iacint
Venea la fiece mireasă,
Ea, mica sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă.

Şi ne-am adus aminte când
În toamnă negură se lasă,
Cum lângă noi, de noi visând
Că nu ne vede şi nu-i pasă,
Era o sfântă fără sfânt.

Leonid Dimov 

ÎNVIERE

simți cum te obosește

supraviețuirea

și cauți cu lumânarea

secunda de iubire

pentru încă o tresărire

a cărnii

în nudul existenței tale.

dragostea este vecină cu moartea!

nu se trăiește, doar se suferă!

o așezi să-ți doarmă pe sâni,

sub coaste, în pântec,

până simți cum mușcă din tine,

ca o dulce sinucidere,

până crezi că ești singurul înger

de pe Pământ

care s-a întors în placenta mamei

și a învins așfințitul!

Adela Conciu