Apă minerală

ochii tăi strălucesc
lângă pat
în fiecare seară
până la gât
nu cunoaștem și ne sărutăm
în fiecare seară
ne jucăm
zebra
hoinărește
prin capul tău
în fiecare seară
lumea e un disc
ea sfârșește în mare

Andreas Saurer

Iraționalitate

Poate e iraționalitate, acest tren pe șinele sale.

sus și jos ca o pasăre irosită.

Excursii în căștile de apă, voci expirate

zboară fără aripi, la picioarele putrezirii.

La picioare

din petala petalelor confuze, la poalele tuturor

această temniță de bougainvilleas trasă de sepie.

Firele sălășluiesc în curtea ochiului, instantanee

care îngheață roua și saliva.

Există de toate, dar mai puțin

îngeri în goluri de decembrie, mai puțină pace

Fă brațele transparente.

Aparent principiul îndoielii nu răspunde:

- cadavrele au mai multă preonderență;

dragostea este identică cu o farfurie de porțelan:

pielea lui a fost făcută să reziste vremii, măcar

adu-ți splendoarea ca o față văzută

peste oglinzi pe care căștile au trecut repetat.

Timpul răspunde la sarea neagră a momentului.

Fața mea se pierde în îndrăzneala ei falsă. Vârsta praștiei

care și-a pierdut rădăcinile în înecul unui zid

picurând lacrimi de voce fără soare, fără lună.

Pe buze strigă vagabondul sau uitarea:

e ca și cum ai fi scos în afara legii într-un șervețel

înmuiat în saramură.

Aterizare în întuneric

cu mâinile fără pături sau zahăr uitându-mă la față.

Dreams magazin elevii și caii iritați

de tropele bruște și peisaje în care frica arde

ace și mări fără acea dimensiune intactă a spumei.

Iar și iar ochiul nu încape în ziare,

nici în titlurile care sufocă elevii:

- de fiecare dată când cadavrele ne respiră cu tunica lor

de pământ, e mai ușor și mai ușor să fii cămilă pe asta

calendar surd, unde morala se potrivește doar

in frigiderul procentelor care acopera pleoapele

într-o felie de buzunar.

În cele din urmă gura mea îmbătrânește în propria ei liniște.

Iubire, viață, în buzunarele pietrișului:

—Dragostea însăși citată în curvia aerului.

Dragostea cu dezvelirile ei din amfiteatru și cardurile de cuțit.

Dragoste în geantă cosmetice bolnave;

si astept cearsafuri sa ma acopere de vreme;

eu așteptând lângă apă

gingășia strălucitoare a ferestrelor: orașul aglomerat

a respirației tale, unde păsările cresc la fel.

Dar aici problema cu acizii cruci, coasta

Dintr-o dată, lumea cu revolvere în jurul gâtului:

puțin rămâne de făcut când buza usucă sângele

și fumul plutește ca un pește orb în corp.

—Am pierdut candelaria și aerul acela de țepi

necesar pentru a face un curcubeu din exploziile noastre intime.

-Acum, într-adevăr, suntem uniți de dungi pe care le lasă

vorba in ziare: ne lasa un desert fara camile

si cactusul unde infloreste indiferenta apei.

Iraționalitatea, poate piatra nopții

în gura noastră inflamată

- sau porfiul acela de a vrea

Dormiți, orfani deja, într-un pat de ceață

știind că acolo, zâmbetul își poate pierde orbita

și clopotele propria lor enigmă...

Barataria, 2005

André Cruchaga

Evadare din ashran

mi-a spus că o dată la 10 luni
merge într-un ashran
am ciulit urechea
ca un berbec
fiindcă am înțeles astrahan
și-am întrebat
unde?
nu i s-a părut ciudat
că la vârsta mea
habar n-aveam ce-nseamnă
mi-a explicat atât de calm
cu atât de multe detalii
cu paranteze peste paranteze
încât
la un moment dat
a intrat în transă și brusc
a-nceput să leviteze
nu mint și nu exagerez
s-a ridicat cam de-un deget de la podea
stătea neclintită în lotus
când
dintr-odată
ochii i s-au dat peste cap
am privit-o îngrozit
apoi i-am tras o palmă
ca un țăran
pentru care singurul loc
de împăcare cu sine
e moartea

Robert Șerban

Nici durere, nici întristare

nu vorbesc despre cei dispăruți în misterioasa călătorie,
dar cînd îți vezi tot mai rar prietenii e semn că ei văd ceva,
ceva care se apropie, iar tu nu poți vedea odată cu ei, vizionarii,
e un semn de grijă, o teamă de a nu se da de gol, e poate
semnul cel mai sigur al prieteniei pe care încă ți-o poartă...
și nu durerea ar trebui să o simți ci recunoștință veșnică –
după cîtă eternitate mai porți în săracele tale bagaje...

Liviu Antonesei

9 Mai 2025, în Iași

http://www.revista-alternante.de/html/liviu_antonesei.html

http://www.revista-alternante.de/Christian_W._Schenk.pdf

Poeme

 

http://www.revista-alternante.de/html/vasile_gogea.html                                                                   VASILE GOGEA       Bătrînul poet al vechiului burg se plimbă uneori, seara sprijinit într-un vers din primul lui poem ca într-un baston invizibil. * Poemul – ca o fîntînă fără ciutură… Poemul acesta pe care-l visez tot mai des în ultimul timp – ca o fîntînă fără ciutură: îi văd luciul apei în adînc, îi simt mirosul dar setea rămîne nestinsă iar poemul nescris. *

În Ceață

M-am uitat în vale: dispăruse —
complet scufundată! A rămas o mare mare plată,
cenușie, fără valuri, fără plaje; totul era unul.

Și ici și colo am observat, când m-am încordat,
zgomotul străin al unor voci mici și sălbatice: 
păsări care își pierduseră drumul în acel pământ deșert. 

Iar sus, scheletele de fagi,
parcă suspendate, și reveriile 
ruinelor și ale întinderilor ascunse ale pustnicului.

Și un câine țipa și țipa, ca de frică,
nu știam unde și de ce. Poate că a auzit
pași ciudați, nici departe, nici aproape –

pași răsunând, nici lenți, nici repezi,
alternativi, eterni. M-am uitat în jos,
dar nu am văzut nimic, nimeni, privind înapoi.

Visările ruinelor întrebau: „Nu va
veni nimeni?” Scheletele copacilor au întrebat:
„Și cine ești tu, pentru totdeauna în mers?”

Poate că am văzut atunci o umbră, o
umbră rătăcită, purtând un mănunchi pe cap.
Am văzut — și n-am mai văzut, în aceeași clipă.

Tot ce auzeam erau țipetele neliniștite
ale păsărilor rătăcite, țipetele rătăciților
și, pe marea aceea căreia îi lipseau atât valuri, cât și plaje,

pașii, nici aproape, nici departe.

Giovanni Pascoli

© de către proprietar. oferite gratuit în scopuri educaționale

Amintirea paradisului

Când eram mai tânăr
și la trup curat,
Într-o noapte, floarea mea 
eu te-am visat.
Înfloreai fără păcat,
într-un pom adevărat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.

Nu știam că ești femeie, eu bărbat,
Lânga tine cu sfială m-am culcat
Și dormind eu am visat; tu, visând,
ai lăcrimat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.

E pierdută noaptea aceea
de acum!
Carnea noastră, de-i mai știi
al ei parfum.
Poamele ce-n poame stau
gustul cărnii tale-l au
Și cad mâine toate, putrede,
pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Și când pomul flori va da,
fă să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec,
mâna mea…

Cezar Ivănescu