Azi-noapte
am visat-o pe Uruma,
tătărușca cu ochi strâmbi,
gălbuie și puțină la trup,
cu obrazul rotund ca luna plină,
cu sâni mici și tari,
asemănători gutuilor date în pârg,
pe jumătate despuiată,
cu părul despletit,
trup de fum, miere și aur,
prinos păgân de la magi păgâni
și care tătărușcă tânjea după dragoste
în satul ei dobrogean prăfuit,
pe lângă care foșnea, uriașă,
bătrâna pădure:
Marea.
M-am trezit în romanul Deliormanului,
în goana sălbatecă a cailor tătărăști
ai lui Selim Reșit,
mânați de Uruma spre pășunea iscată din
zgomot de tobe de luptă – Tabun.
Căci coborâse Uruma,
Uruma cea de neuitat,
din vechi povești arabe,
șoptite tainic de Șeherezada,
povești golite de timp,
coborâse deci Uruma în goana calului,
asemeni strămoșilor ei din adâncurile Asiei,
să întemeieze tocmai în Dobrogea
pietroasă, nesfârșită, arsă de soare,
călcată de lifte, străveche,
Paradisul.
Au cântat-o pe Uruma,
Uruma cea de neuitat,
scriitori și trubaduri,
poeți, ba și gazetari,
au pictat-o maeștri
care au pus-o,
așa cum se cuvine,
pe pânze de preț,
în țara de piatră,
pe ulițe prăfoase,
în fața bordeielor sufocate de soare,
în peisagii cu sărmane minarete
și caravanseraiuri
înghițite de paragină,
departe de Samarkand,
departe de Astrahan,
departe de Buhara,
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație, alături de copiii ei:
Lenk,
câinele necredincios,
slugă la drept-credincioși,
paznic la caii sălbatici ai lui Selim Reșit
și Uruma,
tătărușca cu ochi strâmbi,
gălbuie și puțină la trup,
cu obrazul rotund ca luna plină,
cu sâni mici și tari,
asemănători gutuilor date în pârg,
pe jumătate despuiată,
cu părul despletit,
trup de fum, miere și aur,
prinos păgân de la magi păgâni.