SARUTUL 21
februarie 06, 2026
cântând cântarea cântărilor
februarie 04, 2026
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
|
februarie 02, 2026
Nu întreba, nimeni nu știe răspunsul
C. P. A. – Dorin Popa
abia cînd te-ai îndrăgostit de
altul,
am putut să-ți admir puterea și chiar
să îmi amintesc minunata-ți voință
de la începuturile
relației noastre,
de care atunci nu eram
conștient
abia cînd de altul te-ai
îndrăgostit,
s-a deschis cerul și am zărit limpede
sentimentele mele dulci și
sărate,
incomode, timid
deghizate, lila,
care, înainte, mă vizitau în
treacăt,
cețos, confuz,
prea amestecate…
pînă atunci,
nu am știut că te pot dori atît de mult
și nici că despărțirea îmi va
aduce
un munte de bucurie greu de
urcat
nu-mi iubesc
lașitățile și am vrut
să pun cu adevărat degetul pe rană,
dar era chiar bucurie curată,
simplă,
lîngă plînsul mocnit al bărbatului învins,
bucuria desfacerii din
îmbrățișarea
plăcută, dar
previzibilă, casnică,
garnisită mereu cu
gelozii mărunte
mult stînjenitoare
în doar câteva luni lungi,
am scăpat de
orgolii și de aoleu,
în fiecare zi, mă
vindecam vizibil,
în fiecare zi, suportam stoic
valurile
din adîncuri, doar bănuite pînă atunci,
și-n fiecare zi hăul sufletesc
înainta
într-o uimire care nici azi nu
pleacă,
nu mai pleacă!
atunci, te-am iertat cu totul,
ba chiar și pe
mine mă iertasem
într-o vreme,
dar astăzi, nu știu de ce,
nu te mai pot ierta
și de 10 ani
să-ți mai vorbesc nu pot!
februarie 01, 2026
Pomul în care se coace moartea
C. P. A. – Adela Conciu: Pomul în care se coace moartea
|
ianuarie 17, 2026
Un dialog poetic la distanță
să nu știe nimeni,
acolo te lovește pe nevăzute
cel pe care l-ai crezut prieten
ori vântul cu bucăți de beton, când se îngroașă.
a trebuit să storc ani
ca să ajung la acest lucru simplu.
pe o pătură, spatele este relaxat unde-i pus,
mi-am luat de-o grijă,
zilele și nopțile n-au decât să se dea peste cap,
cine vine, să vină cu umbra lui întreagă,
aici începe adevărul care nu are buzunare ascunse
Din prag.
Doar liniștea își căuta locul.
gesturi mici, zile de așteptare,
ochi ce mă cântăreau,
mâini ce decideau
povestea fără sfârșit.
Nu m-au încadrat în plus.
Nu m-au ținut în umbră.
Știau cine sunt.
ianuarie 14, 2026
* * *
Un poem „substanțial” – un univers ascuns într-o clipă. Iar poezia începe exact când matematica nu mai e sigură pe ea. (E. G.)
C. P. A. – Mariana Floarea: (Fără titlu)
***
…0 la puterea infinit
matematic e neantul…
Dar dacă ceva se petrece
și nimicul se face zece
și neantul
se preface-n înaltul
unei alte idei
cât o rază
cât istoria de eter
a unei câtimi
de secunde
de nici câți
câte unde?
abis
din visul pierdut
al altui vis?
ianuarie 13, 2026
ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō
Am citit, recitit... și încă cere să mai fie. Nu ca să fie înțeles, ci ca să mai stea cu mine.
Da… asta e semnul. E ca un ecou care nu caută ieșire, ci adăpost. (E. G.)C. P. A. – Silviu Gongonea
nu mai e mult și va veni primăvara
nu mai e mult și îmi voi revedea vrabia
ducând fire de iarbă uscată în cuibul nostru intangibil
orașele sunt departe foarte departe
aici când totul pare fără ieșire
dragostea a rămas singură vulnerabilă
cu Dumnezeul ei
în mintea mea e o întreagă mitologie
ultima mitologie a dragostei
un document clasat
pe pinului și arțarului
cu flori rare și cântecul ce alungă frigul și întunericul
nu îmi pasă că îmi rup pieptul într-un ianuarie încremenit
din vârful unei ramuri putrezite
nu-i drept să te-ndoiești nu-i drept să nu speri
pentru specia ta
e adevărat există crengi uscate ce nu pot ține greutatea unui pițigoi
cântec al meu cădere continuă am iubit puțin
și am ajuns să iubesc mult și prost
e un timp pentru toate dar nu știu să le potrivesc
m-am săturat de copârșeele duse la vale pe apa asta tulbure
va veni primăvara și îmi voi revedea vrabia