În Ceață

M-am uitat în vale: dispăruse —
complet scufundată! A rămas o mare mare plată,
cenușie, fără valuri, fără plaje; totul era unul.

Și ici și colo am observat, când m-am încordat,
zgomotul străin al unor voci mici și sălbatice: 
păsări care își pierduseră drumul în acel pământ deșert. 

Iar sus, scheletele de fagi,
parcă suspendate, și reveriile 
ruinelor și ale întinderilor ascunse ale pustnicului.

Și un câine țipa și țipa, ca de frică,
nu știam unde și de ce. Poate că a auzit
pași ciudați, nici departe, nici aproape –

pași răsunând, nici lenți, nici repezi,
alternativi, eterni. M-am uitat în jos,
dar nu am văzut nimic, nimeni, privind înapoi.

Visările ruinelor întrebau: „Nu va
veni nimeni?” Scheletele copacilor au întrebat:
„Și cine ești tu, pentru totdeauna în mers?”

Poate că am văzut atunci o umbră, o
umbră rătăcită, purtând un mănunchi pe cap.
Am văzut — și n-am mai văzut, în aceeași clipă.

Tot ce auzeam erau țipetele neliniștite
ale păsărilor rătăcite, țipetele rătăciților
și, pe marea aceea căreia îi lipseau atât valuri, cât și plaje,

pașii, nici aproape, nici departe.

Giovanni Pascoli

© de către proprietar. oferite gratuit în scopuri educaționale

Amintirea paradisului

Când eram mai tânăr
și la trup curat,
Într-o noapte, floarea mea 
eu te-am visat.
Înfloreai fără păcat,
într-un pom adevărat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.

Nu știam că ești femeie, eu bărbat,
Lânga tine cu sfială m-am culcat
Și dormind eu am visat; tu, visând,
ai lăcrimat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.

E pierdută noaptea aceea
de acum!
Carnea noastră, de-i mai știi
al ei parfum.
Poamele ce-n poame stau
gustul cărnii tale-l au
Și cad mâine toate, putrede,
pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Și când pomul flori va da,
fă să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec,
mâna mea…

Cezar Ivănescu

Plânge în inima mea

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?

O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.

Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.

Paul Verlaine, 

traducere de Lucian Blaga

Uruma cea de neuitat

 Azi-noapte

am visat-o pe Uruma,

tătărușca cu ochi strâmbi,

gălbuie și puțină la trup,

cu obrazul rotund ca luna plină,

cu sâni mici și tari,

asemănători gutuilor date în pârg,

pe jumătate despuiată,

cu părul despletit,

trup de fum, miere și aur,

prinos păgân de la magi păgâni

și care tătărușcă tânjea după dragoste

în satul ei dobrogean prăfuit,

pe lângă care foșnea, uriașă,

bătrâna pădure:

Marea.

M-am trezit în romanul Deliormanului,

în goana sălbatecă a cailor tătărăști

ai lui Selim Reșit,

mânați de Uruma spre pășunea iscată din

zgomot de tobe de luptă – Tabun.

Căci coborâse Uruma,

Uruma cea de neuitat,

din vechi povești arabe,

șoptite tainic de Șeherezada,

povești golite de timp,

coborâse deci Uruma în goana calului,

asemeni strămoșilor ei din adâncurile Asiei,

să întemeieze tocmai în Dobrogea

pietroasă, nesfârșită, arsă de soare,

călcată de lifte, străveche,

Paradisul.

Au cântat-o pe Uruma,

Uruma cea de neuitat,

scriitori și trubaduri,

poeți, ba și gazetari,

au pictat-o maeștri

care au pus-o,

așa cum se cuvine,

pe pânze de preț,

în țara de piatră,

pe ulițe prăfoase,

în fața bordeielor sufocate de soare,

în peisagii cu sărmane minarete

și caravanseraiuri

înghițite de paragină,

departe de Samarkand,

departe de Astrahan,

departe de Buhara,

în țara de piatră și praf,

în peisagii având într-un colț, albastru,

neașteptat:

Marea.

Era pe vremea când marea

făcea parte din Paradis și

participa la Creație, alături de copiii ei:

Lenk,

câinele necredincios,

slugă la drept-credincioși,

paznic la caii sălbatici ai lui Selim Reșit

și Uruma,

tătărușca cu ochi strâmbi,

gălbuie și puțină la trup,

cu obrazul rotund ca luna plină,

cu sâni mici și tari,

asemănători gutuilor date în pârg,

pe jumătate despuiată,

cu părul despletit,

trup de fum, miere și aur,

prinos păgân de la magi păgâni.

C. P. A. – Radu Mârza: Uruma cea de neuitat

Cum se tratează delirul

Există o creatură care trăiește în mine ca și cum ar fi acasă și este. Este un cal negru cu o haină strălucitoare și, deși complet sălbatic – pentru că nu a trăit niciodată în interiorul nimănui și nici nu a fost niciodată înșeuat – deși complet sălbatic, aceasta îi conferă acea dulceață primitivă a unei creaturi fără teamă. Nasul lui este umed și proaspăt. Îmi place să sărut nasul ăla. Când voi muri, calul negru va fi fără adăpost și va suferi foarte mult. Doar dacă nu poate găsi o altă casă în care nimeni nu se va teme de această creatură care poate fi sălbatică și în același timp atât de blândă. Trebuie să vă avertizez că calul este fără nume: trebuie doar să-l sunați pentru a-i descoperi numele. Sau poate nu-l vei descoperi, dar odată chemat cu tandrețe și autoritate, el vine. Dacă simțul mirosului îi spune că un corp este liber, el vine la trap în liniște. Dar ar trebui să te avertizez să nu-ți fie frică atunci când nechează: poți fi ușor înșelat crezând că o ființă umană dă glas plăcerii sau mâniei.

Clarice Lispector

Nașterea plăcerii (EXTRAS)

 

Plăcerea aduce atât de multă durere, încât aproape că cineva preferă întristarea familiară plăcerii neobișnuite. Adevărata fericire nu poate fi explicată sau înțeleasă. Este cel mai bine comparată cu începuturile unui dezastru iremediabil. Această fuziune completă este insuportabil de consolatoare – ca și cum moartea ar fi binele nostru cel mai mare și ultim, doar că nu este moartea, este viața incomensurabilă care ajunge să semene cu splendoarea morții. Fericirea trebuie să absoarbă încetul cu încetul – pentru că este viața emergentă. Și cei lipsiți de forță să acopere fiecare nerv cu o membrană protectoare, cu membrana morții, pentru a rezista la viață. Acea membrană ar putea consta dintr-un act formal de protecție, din tăcere sau din niște cuvinte fără sens. Cu plăcerea nu trebuie să te joci. Suntem acea plăcere.

Clarice Lispector

VIVAT POESIA