Ultima privire

 

CPA – Adrian Vasile Iftime

Nici nu mai cred că viața, aceasta, e din farduri
Căci lacrima le spală și tot se va afla
Tristețea ce pe lume răsare printre garduri
Și ne pândește clipa, poate a mea, a ta..

Ieri am pierdut deodată atâtea mii de vise
Dar n-au murit iar astăzi le mai primesc în dar
Ținându-le de mână,  port versuri sinucise.
Cad zilele aievea din vechiul calendar.

Căci toate se vor pierde, rămâne-vor doar urme
Ce vor săpa tranșee când vom pleca și noi.
Iar depărtarea vie azi vrea ca să ne curme
Și ultima privire rămasă după ploi.

8 iulie 2026

Cântec de seară

CPA – Maria Mailat

din poezie răsare limpezimea

lucrurilor niciodată terminate

printre ruine

sprijinită de un copac plin de frunze

printre atâția alți copaci

se pierde pe drum

în albeața zidurilor prăbușite

sub piatra de tine mângâiată

în văzduhul primului sărut

o picătură de sânge

mă ascultă

spunând

Lumina Palmirei

 

Symbiosis

nu este o profesie o slujbă să scrii poezii este o chemare
un destin geamăn cu al marilor vestitoare și bocitoare
el nu vestește o naștere anume nu plînge o moarte anume
cîntă întreaga naștere bocește moartea lumii pre lume
de la naștere cîntă fără răgaz mai ales moartea sa viața
 
fisura poetului doulă de viață și doulă de moarte simbioză.
 
Liviu Antonesei
5 – 6 Iulie 2026, în Iași
 

Poveste de sfîrșit de veac

CPA – George Nina Elian

ce frumoși și măreți eram noi când eram (aceleași cadavre parfumate pe care cineva le rezema de zid să pară vii să dea bine-n peisaj) să nu ne plângeți (așadar) să nu v-apuce brusc dragostea (moartea e totuși doar un fapt divers) cineva vine mereu pe-ntuneric în urma noastră

Să ne bucurăm de tudoranitate

 Să ne bucurăm de tudoranitate! (Lucian Vasiliu)

Tînărul Ulise

Când vei putea să ții, fără durere,

cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-ți subțire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

târziu, să dai semn – ca o speranță,

celui uitat și el are să vină.

Și va sosi pe mare – tânărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe țărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul

spălându-și inima în mare. Dorin Tudoran

(Din volumul Uneori, plutirea, 1977) https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/06/30/la-multi-ani-dorin-tudoran-2/

Nu încă

CPA – Două poeme de Paul Țibuleac

CV

Nu m-am născut în Cinquecento

să-mi curgă culori prin artere și vene

ori să-mi pierd conturul într-un sfumato

de-o parte și alta a Styxului

strecurat între concret și imaginar

până tremură gândul și marmura

într-un voal peste lume

și rosturile ei.

Nu am urcat pe acoperișul lumii

spre isihasm și obârșia luminii

să-mi încerc mintea și simțurile

în narcoza hipoxică din Valea Curcubeului

și-n insolvența timpului din albul nesfârșit

cum nici viscerele Pământului

nu le-am mirosit în Mauna Loa

cum nici în focul Etnei nu mi-am călit

trupul.

N-am făcut înconjurul lumii pe jos

să-i văd toate cele șapte minuni antice

multiplicate apoi tot câte șapte.

Nici cu avionul n-am ocolit Pământul

deși am trecut meridiane și paralele

de nenumărate ori în cel mai rapid vehicul

și-n atîtea locuri am lăsat

câte o parte din viața aceasta

cel puțin.

N-am construit o mașină a timpului

deși prin roci și fosile străbat dus-întors

sute de mii și milioane de ani

și-n malurile fluviului Saint-Laurent

am simțit cum încetinește

cursul să-și așeze nisipul

în mine.

N-am schimbat nimic în cetate

aceleași umbre se-agită

pe ziduri din sticlă și beton sau pixeli

de azi pe mâine într-un ritual neschimbat

de când lumea și pământul

doar oamenii sunt alții –

poate mai înalți.

N-am amenajat o grădina cu toate florile

care-mi plac și nici o livadă

cu rod din primăvară până târziu

cu umbră și fructe

pentru oricine.

N-am scris versurile care

să mă desprindă de trup înainte

de lăsarea întunericului

dincolo de concesiile de la o zi la alta

să-i văd consternarea și invidia

să-i simt neputința

măcar o dată.

Nu am șase copii

câte unul pentru fiecare zi din săpătămână

pentru ca duminica să tragem împreună

cerul într-o parte

spre necuprins.

N-am ridicat un Taj Mahal

pentru tine.

Nu încă!