Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?
O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!
Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.
Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.
Paul Verlaine,
traducere de Lucian Blaga
Azi-noapte
am visat-o pe Uruma,
tătărușca cu ochi strâmbi,
gălbuie și puțină la trup,
cu obrazul rotund ca luna plină,
cu sâni mici și tari,
asemănători gutuilor date în pârg,
pe jumătate despuiată,
cu părul despletit,
trup de fum, miere și aur,
prinos păgân de la magi păgâni
și care tătărușcă tânjea după dragoste
în satul ei dobrogean prăfuit,
pe lângă care foșnea, uriașă,
bătrâna pădure:
Marea.
M-am trezit în romanul Deliormanului,
în goana sălbatecă a cailor tătărăști
ai lui Selim Reșit,
mânați de Uruma spre pășunea iscată din
zgomot de tobe de luptă – Tabun.
Căci coborâse Uruma,
Uruma cea de neuitat,
din vechi povești arabe,
șoptite tainic de Șeherezada,
povești golite de timp,
coborâse deci Uruma în goana calului,
asemeni strămoșilor ei din adâncurile Asiei,
să întemeieze tocmai în Dobrogea
pietroasă, nesfârșită, arsă de soare,
călcată de lifte, străveche,
Paradisul.
Au cântat-o pe Uruma,
Uruma cea de neuitat,
scriitori și trubaduri,
poeți, ba și gazetari,
au pictat-o maeștri
care au pus-o,
așa cum se cuvine,
pe pânze de preț,
în țara de piatră,
pe ulițe prăfoase,
în fața bordeielor sufocate de soare,
în peisagii cu sărmane minarete
și caravanseraiuri
înghițite de paragină,
departe de Samarkand,
departe de Astrahan,
departe de Buhara,
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație, alături de copiii ei:
Lenk,
câinele necredincios,
slugă la drept-credincioși,
paznic la caii sălbatici ai lui Selim Reșit
și Uruma,
tătărușca cu ochi strâmbi,
gălbuie și puțină la trup,
cu obrazul rotund ca luna plină,
cu sâni mici și tari,
asemănători gutuilor date în pârg,
pe jumătate despuiată,
cu părul despletit,
trup de fum, miere și aur,
prinos păgân de la magi păgâni.
Există o creatură care trăiește în mine ca și cum ar fi acasă și este. Este un cal negru cu o haină strălucitoare și, deși complet sălbatic – pentru că nu a trăit niciodată în interiorul nimănui și nici nu a fost niciodată înșeuat – deși complet sălbatic, aceasta îi conferă acea dulceață primitivă a unei creaturi fără teamă. Nasul lui este umed și proaspăt. Îmi place să sărut nasul ăla. Când voi muri, calul negru va fi fără adăpost și va suferi foarte mult. Doar dacă nu poate găsi o altă casă în care nimeni nu se va teme de această creatură care poate fi sălbatică și în același timp atât de blândă. Trebuie să vă avertizez că calul este fără nume: trebuie doar să-l sunați pentru a-i descoperi numele. Sau poate nu-l vei descoperi, dar odată chemat cu tandrețe și autoritate, el vine. Dacă simțul mirosului îi spune că un corp este liber, el vine la trap în liniște. Dar ar trebui să te avertizez să nu-ți fie frică atunci când nechează: poți fi ușor înșelat crezând că o ființă umană dă glas plăcerii sau mâniei.
Clarice Lispector
Plăcerea aduce atât de multă durere, încât aproape că
cineva preferă întristarea familiară plăcerii neobișnuite. Adevărata fericire
nu poate fi explicată sau înțeleasă. Este cel mai bine comparată cu
începuturile unui dezastru iremediabil. Această fuziune completă este
insuportabil de consolatoare – ca și cum moartea ar fi binele nostru cel mai
mare și ultim, doar că nu este moartea, este viața incomensurabilă care
ajunge să semene cu splendoarea morții. Fericirea trebuie să absoarbă
încetul cu încetul – pentru că este viața emergentă. Și cei lipsiți de forță să
acopere fiecare nerv cu o membrană protectoare, cu membrana morții, pentru a
rezista la viață. Acea membrană ar putea consta dintr-un act formal de
protecție, din tăcere sau din niște cuvinte fără sens. Cu plăcerea nu trebuie
să te joci. Suntem acea plăcere.
Clarice Lispector
Fără martori
în
întuneric,
oricâte
s-ar prăbuși,
lumea
va rămâne aceeași,
insensibilă.
Totul
va fi fost
înghițit
dc demult;
Până
și timpul isteric
își
va devora cuvintele,
pentru
a nu se mai găsi
nici
un martor
Un minut
Inima
a stat.
Nu a
mai avut răbdare
să
bată măcar
șaizeci
de secunde, ca să rememoreze
viața
unui trup.
A
căzut în singurătate.
De-acolo,
uneori,
stârnește
o boare
ce
face tufele insensibile
să se
miște.
Numai
tu erai nemulțumitul
visând
în pustiul apelor,
renegând
valurile,
hulind
înserarea,
ascunzându-te
de
ziua care venea
Fugeai
într-o
altă
vinovăție
Menționat
Azi
nu se mai pun oameni
la
stâlpul infamiei.
Ai să
râzi, dar până
și
bârfa a ajuns
o
mașină perfectă de ucis.
Radu Cange
