|
Pădurea se strânge şi pulsează
au intrat tăietorii de lemne adânc în seva cuvintelor
Pădurea se sfătuieşte în freamăt de frunze
pomii aleargă concentric, inel, inel,
decapitaţi după vârsta lor
ultimii sunt foarte tineri
tancurile calcă liziera
un zvon aduce pe afet pădurarul împuşcat
partizanii au fugit să caute un alt şef
pacea nu se lăsă prinsă de călcâie
în gamelă mă reflect ca o rază de soare
sunt un pom radical
fără rădăcini…
Adrian Grauenfels, 2018
fără cercetări exhaustive
în liniștea răcoroasă plină ochi
de bucurie
s-a făcut dimineață
E. G.
Mâine,
în zori, când țara se albește,
plec.
Vezi, știu că mă aștepți.
Voi
trece prin pădure, voi trece peste munți.
Nu
mai pot sta departe de tine.
Voi
merge cu ochii ațintiți asupra gândurilor,
Fără
să văd nimic afară, fără să aud niciun zgomot,
Singur,
necunoscut, cu spatele îndoit, cu mâinile încrucișate,
Trist,
și ziua pentru mine va fi ca noaptea.
Nu
voi privi aurul serii care cade,
Nici
pânzele din depărtare coborând spre Harfleur,
Și
când voi ajunge, Îți voi pune pe mormânt
Un
buchet de ilfin verde și de erica înflorită.
Om ieșind din somn în refracția realului în ziua din nou agresivă;
m-ați chemat voi, agenți ai bilanțului? iată în grădină sânge și pene smulse pe albul zăpezii, iată zborul de plumb al vulturului care-și face digestia-n aer, iată cursa de șoareci și spaima râncedă.
Vânătoarea continuă.
Om ieșind dintr-o fantă de sub linia de plutire.
Ușor aplecat
unduind ca veșmintele înecaților,
abia îndrăznind să-și atingă obrazul cu mâna.
-
Am fost, oare eu am fost adineaori cel îmbrăcat în purpură?
Dădeau după mine cu pietre și strigau a batjocură:
calicul porfirogenet,
calicul porfirogenet.
Atât de mult zgomot în această tăcere: sunt
vocile altora care îmi vorbesc, oameni care mi-au plăcut, oameni pe care i-am
pierdut, oameni pe care îi mai am. (António Lobo Antunes, Cartea a patra a cronicilor)
Îți ofer doar o poveste, intriga ridicolă a
unui roman, o poveste pe care am inventat-o pentru a-ți atinge inima – o
treime prostii, o treime băutură și o treime tandrețe autentică, știi genul de
chestie. (António Lobo Antunes, Țara de la sfârșitul lumii)
„(...) L-am lăsat să mă atingă, nu l-am atins,
mi-e greu să ating oamenii, am moștenit asta de la tine, tată, nu este că nu am
chef, sunt momente când îmi vine, dar dacă l-aș atinge, m-aș dizolva în ei și
nu aș mai fi eu. (António Lobo Antunes, Nãom é Meria)
M-am gândit că ura este vitală pentru o
sănătate bună și m-am gândit că a ne găsi în armonie cu lumea este o infecție
letală. (António Lobo Antunes, Act of the Damned)
Cultura este intimidantă. Cel mai înfricoșător lucru este pentru dictatori. Pentru că oamenii care citesc nu vor deveni niciodată sclavi. (
Cu mult timp în urmă, am citit într-o carte că
patria unei femei este oriunde s-a îndrăgostit.
(Antonio Lobo Antunes, Omul gras și infinitul: și
alte scrieri)
Un băiețel (cam așa cum ți l-ai dori - cu pistrui)
țâșnește din casă și începe să zboare
timpanele dau să-i pocnească de fericire
este o vara cât cerul, omizile ronț-ronțăiesc
din frunzele dudului.
Ar putea să ajungă din urmă zăpezile, ar putea
răsturna berbecii deasupra norilor
cu nuiaua de-alun.
El zărește
cu un ceas mai devreme piatra de care
se va împiedica bețivul din cârciumă,
el aude departe vântul sosind
să ridice în clarul fustelor
casele transparente. strigă larva
coconului de mătase, dar și mătasea;
se reazămă - suveran peste sclavii furnicilor -
de curbura aerului, mușcă din fructele curcubeului.
Ți-l dăruiesc astfel, în patru dimensiuni, înainte să cadă.
Spre amiază îl va striga o voce, îi va fi sete
și-atunci va bea dintr-un pumn de nămol apa fostei fântâni.
