Așa credeam

Cercul Poeților Apăruți  

Până să mă găsească ei pe mine

va mai dura, oho,

știu niște versuri, niște mlaștini,

atâtea planete

de care ei nici nu știu că există,

atâta muzică,

peșteri despre care n-au auzit,

 hățișuri și meandre,

plauri plutitori,

 am unde să mă ascund.

Așa credeam

apoi când pământul mi-a ajuns

până la ochi

iar sacul în care eram 

fusese legat la gură

nu știau că m-au scăpat

în una din ascunzătorile mele secrete.

Nu știau că din țărână am venit

oricând am unde mă întoarce,

va mai dura, oho,

până să mă găsească ei pe mine.

 

Soril Miavoe

https://revistavatra.org/2020/01/09/soril-miavoe-poeme/

https://revistacultura.ro/nou/2012/08/soril-miavoe/

 

 

Oriunde ai fi

Mircea Florin Şandru 

#CUFOIŢĂDEAUR ©

Cu foiţă de aur e acoperit trupul tău în seara de aprilie,

Iar eu sunt mut şi îl privesc cum străluceşte, ca un lampion pe verandă.

Oriunde ai fi te-aş recunoaşte şi aş veni cale de o mie de leghe

Să îţi aduc daruri, să ard tămâie, să stau în genunchi şi să te rog.

Eu sunt corăbierul rătăcit pe mare, eu sunt beduinul pierdut în pustiu,

Eu sunt pelerinul plecat în Tibet ca să îl cunoască pe Dalai Lama,

Eu sunt frunza spulberată de vânt care s-a lipit de geamul tău,

Eu sunt broderia din ochii tăi, atât de mari încât par două lacuri de munte,

Eu sunt rochia ta verde care doarme în şifonier cu amintirea unei seri de bal.

Am venit să te iau cu mine. Am venit să te duc într-un loc binecuvântat,

Cu soare calm şi ape verzi, şi păsări-cardinal, şi păsări-liră,

Dar tu te temi, pentru că n-ai plecat niciodată din această casă veche,

Dar tu te temi, pentru că nu m-ai văzut niciodată atât de blând şi de rugător.

Vino cu mine, fii mereu cu mine, te voi aşeza într-un hamac

Şi te voi privi toată ziua cum dormi, cu trupul tău învelit în foiţă de aur.

Pentru ca tu să te înalți

Daniel Vorona 

:pentru ca tu să te înalți | așa cum crește un copil după ploaie | până la

genunchi m-am îndepărtat am negociat de trei ori pe zi m-am coborât

.

(nu am trecut niciodată pe roșu; nu am tulburat niciodată chipul cuiva)

.

am fost

să îmi cumpăr suflet și

mi-am luat un câine nici nu am

știut ce cumpăr îl aud

cum urlă

.

invizibil — mi-am

dăruit șapte pahare cu apă rece

altui râu care curgea pieziș și care rezumându-se la sine

în

loc de suflet își dorea o structură armonioasă și suverană

pentru sexul său și un dig mi-am

dăruit — invizibil

.

Jerusalime Jerusalime Jerusalime să-mi șterg urmele | ca mai înainte? |

a trebuit să îmi tai părul am stins candela m-am întors în țara morților

Zidul plângerii

Zidul pe care l-am mângâiat aseară
m-a strivit și nu-și mai ridică greutatea de pe degetele mele.
Simt cum îmi cresc rădăcini cuprinzându-i temelia.
Seva istoriei îmi electrifică venele.
Miile de săruturi, gemetele muribunzilor, 

rugile aproape de transă respiră prin mine, 
îmi cer glasul. 
Inima mea donează căldurā pietrei,
trupul mi-e granit viu. 
Din ochii mei corabia de robi își scufundă ancora în zid. 
Sub rana istoriei mă pietrific. 

Răniții mă pipăie, 
buze vinete și mute, glezne roase, 
brațe de lemn, obraji uscați, priviri depresive mă caută. 
Puterea nu stă ascunsă-n istorie.

Speranța-i o rocă rece. 
Aș striga din toate veacurile dacă viitorul ar avea urechi. 
Din piatră nu răsare nimic.
Deschid porțile simțirii...
țipete fără chip mā strivesc în goana lor. 
Închid ochii. 

trupuri biciuite mă răstignesc în propriul meu glas.
Ard...

...Nu, moartea nu a fost reală, moartea nu are glas!
Sunt mult prea tânăr, 
noi vom fi mereu tinerii lumii, moartea nu există!
Dați-mi bucurie, dați-mi joc, moartea nu există!
Chipuri contorsionate cer prețul conștiinței.
Durerea nu poate fi reală!
Îmi pun mâna la ochi, 
îmi smulg rādācina, răstorn temelia zidului, 
...moartea nu există, biciul nu există, 
noi suntem oameni, oameni...
Pietrele n-au învățat să păstreze un secret.

#Gabriel Nan, O altă Romă)

Anotimp

Uneori cred că e bine să taci
şi să asculţi frunzele căzând.
Sunt singurele zgomote
Pe care le face toamna.
Pipăind pământul cu degete ostenite.
De mult soare
de multă floare,
de multă iubire.
Vara a trecut aşa ca viaţa unui vagabond.
încercând să spele un prăpăd
Cu lacrimile altui prăpăd.
Uneori mi-e teamă
să nu trezesc amintirile,
care mă vor devora
sfâşiindu-mi sufletul,
încărcat de toamne
şi de veri fierbinti.
Doar degetele mele
Precum frunzele toamnelor
Pipăie pământul pârjolit de dragoste.

Marius Gîrniţă, Rost (2000)

Surghiun

Cercul Poeților Apăruți – Eugen Popin

nu pot să‑mi închipui 

cât de mic ar trebui

să fie neuronul

ca să nu pricep

câtă prostie mi se pune în cârcă

așadar trebuie

să mă pipernicesc

indecent sub pălărie

și să devin invizibil

dar asta‑i

fără îndoială

trădare de sine

ei bine domnilor

nu pot

și n‑am să mă las

dus de curenți

de parcă aș fi deja

un biet hering mort

O noapte în Ashkelon

Cercul Poeților Apăruți  

Un oraș vechi cu străzi fără nume

îngropate sarcofaguri sub poteci bătătorite

trepte care duc la  amfiteatru

             pot ghici urletul arenelor

uneori plouă peste cântecul păsărilor

tandre, ca un cerb rănit la vânătoare

             în port, sirenele corăbiilor  salută

părăsind pământul ferm, cunoscut

în amfiteatru actorii în robe albe discută 

despre visuri și otrăvuri

toți așteptăm o crimă în ultimul act

Cezarul doarme…

Aș pleca

Mircea Florin Şandru

©

Aş călători fără întrerupere, aş pleca undeva departe,

Dar înapoi totul e surpat, iar înainte drum nu există. Stau în genunchi

Şi mă rog: primeşte-mă mamă în pântecul tău de pământ,

În casa ta de pământ, în cimitirul risipit pe deal, ca o livadă de cretă.

Aici, în marele oraş, nu mai sunt de folos nimănui; sunt

O pasăre neagră pe o creangă gri, sunt un obiect aruncat în pod,

Un ciot uitat în magazia de lemne. Se face seară şi marile

Bulevarde strălucesc, şi vitrinele dansează în mii de culori, şi turme

De adolescenţi invadează cluburile şi fast-foodurile. Ca un balon stratosferic

Oraşul pluteşte deasupra nopţii. Motocicliştii au ocupat străzile,

E ora când cel puternic îl loveşte pe cel slab, când gregarii îl batjocoresc

Pe cel singur. Aş putea să-mi iau spada, să-mi iau carabina,

Să-mi iau kalaşnikovul, să-mi iau mitraliera şi, ca omul-păianjen,

Aş face linişte. Dar ştiu că nu are rost,

Fiecare – în legea lui, fiecare – în forma lui trecătoare.

Simt că aici, în marele oraş,

Nu mai sunt de folos nimănui; sunt o pasăre neagră

Pe o creangă gri, sunt un obiect inutil aruncat in pod,

Sunt un ciot uitat în magazia de lemne.

Eu și gunoierul

 sunt fratele siamez al gunoierului din oraş

avem un singur cap
trebuie să arunci în fiecare zi câte ceva
dacă vrei să faci faţă îmi spune fratele meu
în restaurant intră pe rând personajele din
romanele americane toţi sunt într-o formă excelentă
capabili să îndure orice
furculiţele se înfig la unison în hălcile de carne
trupurile lui huckleberry finn holden humbert humbert victor mancini
se dizolvă în grăsime
feţele lor îşi pierd trăsăturile
mă uit în oglindă
mă recunosc cu greu
am fost cândva
al dumneavoastră arturo bandini
zilier al fabricii de conserve
citeam nietzsche pe ascuns
mă uitam prin geamul bucătăriei la femeia îmbrăcată în alb
care cobora din decapotabila albă mă îndrăgostisem
trebuie să arunci în fiecare zi câte ceva
îmi spune fratele meu siamez
doar aşa poţi să atingi iluminarea
masa diformă de carne dispare în pungi de gunoi
măturăm resturile dăm cu mopul cu înălbitor
şi degresant industrial cu aromă de lămâie
stăm lângă ghenă fumăm o ţigară
amestecul de lumină naturală şi artificială
depozitele lemnul scorojit lămpile mari albe
par pictate de hopper nebunia lui pollock
şerpuieşte în dâre subţiri pe asfalt
steagul americii flutură pe catargul unui yacht

Andrei Dósa

La ambele capete

Daniel Vorona 

:parcă era turbată s-a dezbrăcat și s-a aruncat în oglindă — ca un mercenar am aprins lumânarea

conjugală la ambele capete — nu a dat nicio explicație; oh era atâta văzduh în capul meu de uliu!

12 minus 1

 ... capete de acuzare

într-un strigăt

cicatrici în loc

gânduri fără apărare

pe jăratic

acolo lăsate fără cer

mai să-și iasă din minți

 

„și nu mă voi teme de ce-mi va face omul“

 

numai Unul Dumnezeu

judecător

nimeni altul

dinainte

tocmit anume

după

 

Eli Gîlcescu