decembrie 06, 2025

Eroarea frumoasă

peștii ne privesc din apa care ne separă doar cu o idee –
spun că suntem o specie care inspiră și expiră prea zgomotos,
că nu știm să întindem înțelept tăcerea,
ne consideră niște copii care dau cu pietre în luciul lumii
ca să vadă două-trei cercuri cum se sparg:
ne ignoră cu eleganța perfectă a unui univers autonom.
animalele terestre știu, simplu, că scoatem scrum din gură
când promitem blândețe.
că în fiecare buzunar ascundem o lesă, un cuțit, o foame fără măsură.
cerbul ne-a văzut cum ne fotografiem în fața cadavrului lui
și s-a retras în copită, în mușchi, în tremur.
„oamenii cred că pământul le aparține”, rostogolește bizonul,
„dar ei sunt singurii care se simt goi pe dinăuntru
când ating pământul cu genunchii”.
porcii și-au dat seama că le studiem creierul
fiindcă e prea asemănător cu al nostru.
ei râd: „voi ne numiți murdari, dar cine a umplut noroiul cu sânge?”
păsările vorbesc puțin dintr-o economie a frumuseții.
cred că omul e o vietate prizonieră
într-o cușcă pe care și-a construit-o singur.
spun că am inventat cerul ca să ne fie dor de el,
că aripile sunt lucrurile pe care le-am pierdut
când am ales să mergem cu ochii înainte prin tunel.
vulturul, de sus, ne citește ca pe o hartă
în care orașele sunt doar metastaze luminoase.
câinii ne iubesc împotriva evidenței,
nu înțeleg cum putem trăi cu două inimi –
una care bate, alta care vânează.
ei știu că suntem bolnavi cu memoria,
de aceea ne întâmpină de parcă ne-am întors din război
de fiecare dată când ridicăm mâna spre clanță.
pisicile, în schimb, au alt tipic:
ne consideră un accident interesant, un animal stângaci
care a ajuns prea repede la conștiință
și și-a jupuit sufletul în timp ce încerca să-l înțeleagă.
insectele nu ne judecă.
doar observă cum ne multiplicăm asemenea unui incendiu
și notează: nici o flacără nu rezistă fără lemn,
iar pădurea scade.
cel mai crud adevăr îl știu balenele.
în adâncime, aproape de locul în care lumina moare ca un gândac,
transmit urmașilor povestea oamenilor,
o legendă de luat aminte:
„au pus motoare peste apă și au crezut că au învățat să înoate.”
balenele spun că fiecare navă e o declarație de război
împotriva liniștii.
și că omul, spre deosebire de mare, nu-și reciclează morții
în cântec
suntem o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă, un animal prea conștient ca să fie fericit
și prea puțin conștient să fie înțelept.
dacă am pune gura pe pământ ca pe un sân,
poate atunci am învăța ce gândesc cu adevărat celelalte specii –
despre ceea ce am putea fi
dacă n-am trăi doar ca să ne auzim pașii
Alexandru Petria

decembrie 05, 2025

ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō

o seară obișnuită la sfârșit de noiembrie

pe arțarului a fost așternut asfaltul fierbinte

un animal cu carnea înnegrită din care s-a ridicat aburul

are numai câteva sute de metri

nu e drumul pe care aș vrea să apuc

aud subrutinele dragostei din cântecul păsării kauai o’o’

acesta e imnul meu

învățăm cu greu dispariția

prezența ne-o asigurăm cum putem

dar diminețile sunt proaspete

mirosul bituminos și păsările indigene din pinului –

în spatele dedemanului este un crâng desfrunzit

țin iarna departe

mă poartă într-o aventură timpurie de primăvară pe terenul cel nou al școlii

unde bat mingea de 35 fără să știu că mintea caută în viitor fericirea


făcută din bucăți mici casabile

din aliajul nostru uman atât de supus împrejurărilor

este printre puținele dăți

când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune

C. P. A. – Silviu Gongonea

Capitulare

dacă celulele noastre s-ar purta
între ele cum ne purtăm noi între noi
trupul nostru ar pieri într-o singură noapte
în Clipă se poate însă schimba însăşi trecutul:
te privesc şi o scăpărare de nesfărşire
se iveşte din necunoscut
spre a se cunoaşte
prin tine
înfiripând tandreţe, ne tulbură
ne tulbură dăruirea ta gratuită
roză - eşti parte din noi
aşteptându-ne, unde nici unul
din noi nu este ce se ţine a fi
mă deschid, mă ofer ţie
fără a mai întreba
de unde vii
nopţile acelea lungi
în care ninge printre felinare
ca o cădere lină
în adânc
ninge
peste lebedele adormite pe mal peste
apa-n care se mistuie acest monolog.
îl ascult cum ai asculta tăcerea aceea celebră
după care niciodată nu mai eşti acelaşi
cum orice vorbă, orice şoaptă
ar tulbura căderea egală
mai grăitoare decât
muţenia dintotdeauna a lebedelor
dacă întind noaptea mâna
dacă întind noaptea mâna peste râu
simt că undeva departe, o altă mână
se întinde fără de voie în dimineaţa plutind peste ape
nu ne vom întâlni în această viaţă, nu ştiu cine este
nu ştie cine sunt, însă în gestul acesta
zace o presimţire lent preschimbată
într-o suavă durere, apoi
o lebădă se lasă-n unde
loveşte de trei-patru ori apa cu o aripă
încremenind cu graţie sub o despletire de salcie
o privesc şi propria mea viaţă mă inundă
unduind înspre maluri îndepărtate
amuţind în maluri uitate

Andrei Zanca

noiembrie 20, 2025

Semne din bătrîni

tata mereu lăsa lucrurile neterminate

când făcea un gard
nu-i mai bătea cel din urmă cui
de mulgea vaca
îi lăsa vițelului mai mult decât să-l sature
dacă plângea
lacrima lui era mai mică decât a tuturor

nici pe mama nu o pupa îndeajuns
nici pe mine
sau măcar icoana lui de căpătâi
cea cu îngerul morții

știa din bătrâni că dacă le lași așa
zilele ți se prelungesc

așa că pe toate le-a lăsat neterminate

și viața la fel


noiembrie 09, 2025

Duminicile poetului la o agapă

Unele duminici nu cer cuvinte noi.
Le ajunge să primească poezia altuia – să stea cu ea la masă, 
în tăcere, ca între prieteni.
Azi, am lăsat cuvintele mele să se odihnească și am deschis 
poezia lui Vasile Gogea, „Duminicile poetului”.
Poate că și duminicile noastre au nevoie de această pace:
un timp al poeziei fără orgoliu, fără zgomot,
ne adună la o agapă a sufletului și lăsăm versurile să vorbească între ele.

Eli Gîlcescu

Duminicile poetului (o propoieziție)

Duminica

în mintea poetului brusc

se face pace.

 

Nu scrie,

citește poezii ale altor poeți.

 

De luni,

războiul pașnic istovitor

între ordinea cuvintelor

din dicționare

și prozaicele legi ale sintaxei

se reia.

 

Pînă la sfîrșitul săptămînii

noi poeme vor deveni

victime colaterale.

 

Apoi

va fi din nou pace.


Vasile Gogea


octombrie 20, 2025

Povestea

(Clarei Janés)

citește-mi încă o dată povestea

care înainte de a da ocolul universului

de șapte ori

îl ocolește de șapte și încă de șapte ori

 citește-mi încă o dată povestea

care începe într-o iesle

și sfârșește pe cruce

 povestea care se ridică de pe cruce

și sfârșește nicicând

niciunde

 citește-mi încă o dată povestea

care spune

că nici cel care o citește

nici cel care o ascultă

nu va simți vreodată

gustul cuiului

 se luminează de ziuă

și cuiul sfârtecă

încă de șapte

și încă de șapte

și încă de șapte ori

carnea

 se lasă seara

citește-mi încă o dată povestea

îndură-te

lasă-mă să plec


Dorin Tudoran

octombrie 07, 2025

Dragostea din vis

Până unde poate merge o poezie?
Până acolo unde dragostea din vis se rupe, iar cuvintele coboară în manualul de fizică aplicată.

C.I.R. îndrăznește să ducă poezia în laborator, între fâșii de noapte și lumină electrică, acolo unde emoția se alezează printre termeni industriali și capătă altă textură.

Un poem care provoacă — pentru că te trimite la DEX înainte să te atingă.
Și totuși, când ajungi la final, realizezi că te-a atins.
În felul lui nou, lucid, electric.

Eli Gîlcescu

C. P. A. – Camelia Iuliana Radu: Alte două poeme


Dragostea din vis

iubitul țesut de lumina electrică s-a alezat

printre fâșii de noapte

ca un vers eminescian

m-a trezit

nu te mai pot ascunde

exiști

mă vezi în carne și oase

nu mai ești singur

nu mai sunt

apoi

o sclipire intensă

hai să mergem dincolo de starea de veghe

în care visele și destinele nu se leagă

hai dincolo

tot ce lipsea

un bărbat cu ochii ca un condiment întunecat

ca un viciu strecurat în cuvinte

se întoarce din călătorii

visează destinele noastre îngropate adânc

în durere

un bărbat pierdut înainte de a începe jocul

nu sunt necesare explicații

reflectați în ochii tăi zgomotoși

anii condensează

sunt ascunsă în versurile tale

mi-ai spus chiar pe nume

aș putea îndrăzni să te chem



Eu te-am rupt pe tine din aer

zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;
alergare de iepuri; albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheţii!
Alunecare a pletelor, geamănă
cu singurătatea neagră a pământului...
Nu te voi învăţa niciodată
nici un cuvânt din limba după-amiezelor.
Nu-ţi voi destăinui niciodată
nici un adevăr al nemişcărilor.
Rămâi deci cu mine, rămâi,
întruna curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu, adormi
sub cortul şuierător al trupului meu
visând că eşti trează.

Nichita Stănescu

octombrie 02, 2025

Dâre sub nisip

 Motto: Citind urmele timpului măcinând nisipul,

vei fi aflând un alt deznodământ

Ecoul dârelor ereditare scanează

pașii adânciţí în urme,

recuperează semnele vitale

timpului –

amprentele oaselor

păstrate de memoria nisipului

Să iei aminte, Copile:

tu ai primit de înălțat tot ce-a rămas –

să porţi în cale mai departe,

o carte a visului din umblet,

cu ea, întreaga ta iubire

Paşii tăi de mâine alte semne scriu

anticipând vlăstare de curaj,

în urma lor nu laşi pustiu –

poverile nu-ţi sunt nici fricile

nici umbrele lipite de altare,

tăcerile incendiare fac slujul

necredinţei privirii oarbe a ființei…

Oedip şi chiar urmaşii

nu mai credeau într-un destin,

el precedase rândul lor de oase

înțelepciunea urmelor din calendar –

nisipul cel mai fin e legendar

Copilul meu va creşte-n fire şi în suflet

cartea şi arborele visului din umblet –

întreaga lui iubire de vlăstar

Aura Creițaru

octombrie 01, 2025

Duet poetic pe marginea nopții

Nu-mi îngădui a comenta cele două poeme ale Cameliei Iuliana Radu, așa cum a făcut-o ea cu duminica și concertul. Dar primul gând a fost despre un poem-întrebare și celălalt, un poem-răspuns. Știu că cititorul va alege: să regăsească sau să pornească în căutarea propriei întrebări și a propriului răspuns.  


Poezia lui pe marginea nopții


doar liniște adâncă și curenți albaștri

giulgiu

durere și pierdere

o zgură amară și grea pe nuferii galbeni

înțepătura unei amintiri

promisiuni

am privit cum se scufundă viitorul

cum dragostea nu mai știe să vorbească

printre plopi

lacul tace necruțător, este o carte în care ai scris

pe care ți-a crescut inima

cusută cu un fir subțire

o floare de tei, o rezonanță cosmică

pe un corp al poeziei

spune-mi ce vezi

când ne privești de departe?

 

pauzele dintre fraze

 

un vis m-a căutat noaptea trecută

o întrebare ezitantă pe ton scăzut

te-am întâlnit undeva? și apoi o pauză

o recunoaștere o înflorire lentă

cuvintele pe care nu le-ai spus

încă se foiesc între pagini

umbre în sala de așteptare


Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele celor trei Grații
luați-l, legați-l.
Lumea mea se rostogolește peste
mine,
ce-l ce-o păzeam de ani, de albine.
Inima mea-i un măr căzut în
Grădină!
cine-i de vină, cine-i de vină?
Trupul meu e un sâmbure mai
mare decât fructul, decât inima mea, mâncat dinăuntru.

Ion STRATAN
(n. 1 octombrie. 1955 — m. 19 oct 2005)

septembrie 17, 2025

Palma întinsă

C. P. A. – A apărut „un efect perfect defect” de Monica Rohan

Spune-mi că acesta-i prezentul.
Palma întinsă
unde cade lumina confuză –
un ban de cât?
O monedă ițindu-se
    sub jegul celor ce
    au atins-o
    (– și tu!).
Închide palma. E seară.
Aceeași lumină îngroșată încă
mai mult și
mai mult cu hoitul prezentului-fost
celui ce se lasă îndepărtat.
Copilăreștile perspective –
unghiuri voioase între dințișorii
duios clătinați.

Pumnii strânși:
Vine falnic viitorul,
Toate visele-și iau zborul, hei, hei, hei!

Monica Rohan

septembrie 16, 2025

Acolo unde lumea se încheagă


Marian Dopcea

Veniți, prieteni

Miros bătrân, de noapte răscolită

În rituri vechi şi aprige, spurcate

De vâlvele adâncurilor toate,

Ori numai de vreo urmă de copită…

Convoiul duhurilor necurate

În vesel zbânt erotic se agită..

O zână desfrânată se mărită

Cu-un trolb – şi vorbele neruşinate

Îmbujorează chipuri parcă scoase

Din bestiarii vechi şi insolite.

Nu-i loc pentru făpturile sfioase,

Ceas nu e – pentru minţile smerite.

Veniţi, prieteni! Zorile lăptoase

Abia se scurg din ugere-obrintite.

Se scurg încet

Uneori

 M-am jucat cu timpul – precum

Se joacă puii de lup între ei…

Încet, încet am uitat să vorbesc,

Mirosul semenilor l-am uitat…

Uneori urlu la lună, prelung,

Disperat…

Un vers

Să-ncerc un vers aş vrea: Ci nu se-ndură

De mine Cel de Sus – şi iar rămân

Doar peste golu-ntunecat stăpân

Şi peste trupul răvăşit de ură.

Hulpav am fost, netrebnic şi hapsân,

Scăldându-mă-n păcat, spurcat la gură,

Nemulţumit mereu de-nghiţitură,

Poftind mereu mai mult, ca un capcân.

Un vers măcar: Justificare vie

Fărâmei mele de umanitate,

Mesaj al judecăţii ce-o să vie

Şi-o să se-ncheie cu iertare, poate –

Un vers, măcar, cu iz de păpădie,

Balsam pe inima ce încă bate.

Visul

 Câmp: De culoarea fierului. Străbat

Întinderea-i pustie – când la pas,

Când pe genunchi târându-mă, şi coate –

Fără nădejdi şi fără de regrete.

Drum fără ţintă: Lung şi blestemat,

Istăvitor şi fără de răgaz,

Cu unic rost: Să poarte-n neguri, poate,

Mişcările-mi încete… mai încete…

Resemnare

Secătuită, mintea, şi beteagă,

Leapădă-n vânt năluci. M-agăţ de ele

Gândind că mă vor duce printre stele,

Acolo unde lumea se încheagă

Înşelătoare ca un joc de iele

Ce liniştea nu-şi află noaptea-ntreagă…

Ci scuipă, în curând, pe toate cele,

Secătuită, mintea, şi beteagă.

Salomeea

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul;

Ademenindu-i pofta, ȋncă trează,

Adolescenta-şi unduie buricul.

De mă-sa codoşită, calculează

Mişcările – spre a mări câştigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul.

S-a stins de mult lumina de amiază,

Se lasă brusc ȋn ȋncăpere frigul

Când pe tipsie capul sângerează

Şi-şi cârâie claponul cucurigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează.

Don Quijotte

Când lumea parcă noimă nu mai are

Eşti de prisos şi tu, de bunăseamă;

Nici uriaşi, nici vrăjitori nu cheamă

Vreun muritor la dreaptă ȋnfruntare.

S-a abătut asupra-ne, infamă

Vremea cea nouă şi aiuritoare…

Cuminte şi posacă stă sub soare

Spania mea, realului dând vamă.

Lasă-mă Sancho! Nici o aventură

De-acuma nu mă mai ademeneşte –

Pe ȋmprejurul mare scuip cu ură.

Scrâşnind m-oi stinge – şi preaomeneşte

Vieţii dându-i dreapta ei măsură:

Reflexie-ntr-un ochi ce nu clipeşte.

Ce să-nţeleg

Ce să-nţeleg – din lumea asta care

Ȋşi schimbă chipul, parcă dinadins,

Din clipă-n clipă, cu neruşinare,

De-mi strigă că-am atins – ce n-am atins?

Ce să-nţeleg din lumea blestemată

Ce-mi caută vină din orice aş face?

Ȋn carnea mea, cândva nevinovată,

`Mneaei ȋnfinge ghearele dibace

Şi sfâşie – şi n-are pic de milă –

Şi râde tâmp când vede că mă doare

Şi sufăr – şi de mine-mi este silă…

Ce să-nţeleg din lumea asta care

Sub zâmbet ipocrit, de preacinstită

Fecioară-ascunde-o logică smintită?

Noaptea poetului

 

Am dat păcatului, din plin, cinstire,

Urâtului i-am dat, bacşiş, poemul –

Destinului adus-am ȋmplinire

Urmându-mi, grav şi sfidător, blestemul

De-a spune lucrurile neplăcute

Şi dureroase ce ne spurcă viaţa –

Făcute-am spus – şi-am spus şi nefăcute…

Veni-va, vreodată, dimineaţa?

Ceas greu

Ȋmi zgâlţâie pereţii nu ştiu cine –

Sau ce – şi mârâitu-i mă-nfioară –

Şi parcă simt că mă atinge-o gheară –

Şi-ngheaţă, parcă, sângele ȋn vine.

Ȋnspăimântat mă rog, ȋntâia oară,

Necunoscutelor puteri vecine –

Nu mai sfidez – ci plâng fără ruşine,

Milă cerşind – la cine-o fi pe-afară.

Prea şubred e bordeiul ce m-ascunde,

Câinii prieteni nu se mai aud –

Mă-nghite, lacom, un val de groază…

Un frig de moarte ȋn oase-mi pătrunde,

Un gând nevolnic mă poartă spre sud

Pereţii se zguduie surd…şi cedează