Colindul renașterii

Există o legătură între aceste 3 poeme, 3 autori împreună, în C.P.A („a dat Crăciunul în poeți ceva de speriat!” – scria Liviu Antonesei în prezentare).
Ne oferă povestea de Crăciun, tradiția, bucuria unei îmbrățișări, a unui dar --
Da, Crăciunul cel mai frumos, dimineața de zăpadă, aureola...
 
1.Teoria Big Bang
Fuioare de lumină
din depărtare păreți o stea
prin ceață mucuri de țigară
în Ajun
Puneți pe rana noastră
scrumul
puneți-o pe Penny să o bandajeze
să o sărute
după ce a urcat trei etaje
Făceți-l pe Sheldon sentimental
și pe mine om
pe Amy mai cinică
Doamne, câți prieteni ne fac oameni
Teorie a haosului
frumoasă ești
 
2.Crăciunul este cel mai frumos
Nu poate fi altfel
decât cel mai frumos.
Dar chiar
cel mai frumos
Crăciun
a fost atunci
când eram în clasa I-a
și am primit
o bicicletă Pegas
care se putea plia.
(Greu trebuie să fi fost
pentru părinții mei
să țină ascuns cadoul!)
Era verde,
bicicleta
și mă aștepta sprijinită
de fotoliul din
sufragerie,
lângă brad.
Lustra era stinsă,
luminau doar micile
lămpașe electrice
împrăștiate printre
crengile bradului,
la pickup
Karel Gott cânta
„Tichá noc”,
adică „Stille Nacht”,
iar clopoțelul de bronz
care anunța Crăciunul
tocmai terminase de
sunat.
Cele mai frumoase
Crăciunuri
sunt cele din copilărie.
Cum altfel?
 
3.Moş Crăciun
frumuseţea este timp nesaturat
foşnind uşor
un pui pe marginea cuibului
cu aripi neînvâţate să zboare
guşti din ea
şi te laşi în voia unei bazaconii
prin ferestre
nestingherite cioburi din ceaşca universului
culori
ameţesc ţurţuri de aur
urme de sanie
de paşi
coji de portocale în jurul omului
dimineaţa de zăpadă
ce credeai? bătrâneţea are sub şubă
toate zvonurile copilăriei
fiecare aduce din cămară
ziua aprinsă în aşteptărI
proaspăta emoţie nedespachetată
face o gălăgie infernală
halou
 
Silviu Gongonea (1), Radu Mârza (2), Camelia Iuliana Radu (3)

Furia unei nopți de iarnă

Acest poem nu e scris „ca să placă”, ci unul scris pentru că trebuia scris. Pentru că are curajul să pună alături colinda și smetia, să dea tonul, să deschidă ușa adevărului – adevăr greu.

Nu strălucește. Arde. În același loc și cu lumină, și cu umbre.

A trecut de multe ori prin asta.

Și a rămas. (Eli G.)

Liviu Antonesei: Furia unei nopți de iarnă

discursul gazdei s-a încheiat brusc și am scos căștile

în plină vară s-a pus vechea colindă șchidryk mi-ai explicat

semnificația și am tăcut eram în ultima rîndul din amfiteatru

după un spațiu gol urmau alte cîteva rînduri de scaune

un nenorocit de acolo o lepră securistă care fusese ministru

un gîndac un șobolan împuțit o coropișniță spurcată

vorbea în gura mare explicînd ceva unui tip blond roșcat

pe care nu-l luam de nicăieri dar părea european după moacă

și după port am stat cît am stat fierbînd în mine și am urlat

la lepră că-l pocnesc peste bot dacă nu-și ține naibii gura

a tăcut pînă s-a terminat colinda ne ridicam cînd am simțit

o bătaie pe umăr m-am întors dintr-o mișcare și rînjind lepra

mi-a spus că ar fi bine să fac baie era o insultă directă

stăteam de cîteva zile la mare și știam apa sărată și dulce

mai bine decît vodca deși nici pe cea din urmă n-o ocoleam

apoi celălalt mi-a spus în engleză că e polonez și nu înțelege

de ce românii nu se acceptă între ei i-am răspuns într-o

polonă proastă că nu deosebesc jigodiile după origine

părea că a înțeles mi-a dat mînă și a plecat în legea lui

lepra rînjea la mine așa că i-am tras scurt o smetie peste bot

așa a început participarea mea entuziastă la misiunea

scutului uman voluntar euoropean SUVE/ EVHS…

ne întorceam în tabără și ne-am blocat pe malul apei

plină de stînci pe care nu ni le aduceam aminte apoi

înotam printre ele deasupra pietrelor numai sus nu erau

încercam să evităm loviturile sau măcar colțurile ascuțite

ne mișcam de parcă eram șerpi de apă sau foci lunecoase

te urmam în lungile ocoluri și așa am ajuns la malul nostru

abia ieșeam din apă și mă uitam după vreun duș liber

rămăsesem blocat în insulta leprei spurcate nu era niciunul

în afara împrejmuirilor de sîrmă ale corturilor celorlalți

am ajuns la cortul nostru împărțit în cabine pentru o persoană

sau două am intrat în cabina noastră am scos tricoul șortul

am făcut baie îndelung frecîndu-mi pielea pînă la roșu

cu un burete de mare am luat un prosop și m-am șters îndelung

abia acum a dispărut tensiunea din brațul cu care lovisem

abia acum se terminase smetia din botul spurcat al leprei…

eram pregătit pentru ieșirea pe dealurile dimprejurul urbei

putea să fie odessa după scările pe care le știam dintr-un film

eram în sfîrșit pregătit pentru prima misiune a scutului voluntar

care oricînd poate deveni carne de tun, de rachete, de drone…

Colindul Apăruților I – III

 

 Colindul Apăruților

C. P. A. – Elisabeta Gîlcescu: Colindul Apăruților I – III 

Astfel de momente nu se pierd. Ele rămân ca o rezervă de sens, 

ca o inimă de lumină (știi tu…) care bate și când pare că lumea se grăbește prea tare.

Așa se nasc lucrurile care țin:
din gesturi simple, dintr-un loc de ascultare, dintr-o ușă deschisă, 
dintr-un colind care nu cere nimic și dă tot.

Eli Gîlcescu

26 Dec. 25

Poeme de Crăciun

Ce Crăciun, într-adevăr și ce lucrare vie se întâmplă sub ochii mei.

Ce potrivire rară de voci! Ce Colind al renașterii!
Renaștem împreună. Renaștem amintindu-ne.
Renaștem mirându-ne din nou. În aceeași dimineață de zăpadă.

C. P. A. – Silviu Gongonea, Radu Mârza, Camelia Iuliana Radu

1. Teoria Big Bang

Fuioare de lumină 

din depărtare păreți o stea

prin ceață mucuri de țigară

în Ajun

Puneți pe rana noastră

scrumul

puneți-o pe Penny să o bandajeze

să o sărute

după ce a urcat trei etaje

Făceți-l pe Sheldon sentimental

și pe mine om

pe Amy mai cinică

Doamne, câți prieteni ne fac oameni

Teorie a haosului

frumoasă ești

 

2. Crăciunul este cel mai frumos

Nu poate fi altfel

decât cel mai frumos.

Dar chiar

cel mai frumos

Crăciun

a fost atunci

când eram în clasa I-a

și am primit

o bicicletă Pegas

care se putea plia.

(Greu trebuie să fi fost

pentru părinții mei

să țină ascuns cadoul!)

Era verde,

bicicleta

și mă aștepta sprijinită

de fotoliul din

sufragerie,

lângă brad.

Lustra era stinsă,

luminau doar micile

lămpașe electrice

împrăștiate printre

crengile bradului,

la pickup

Karel Gott cânta

„Tichá noc”,

adică „Stille Nacht”,

iar clopoțelul de bronz

care anunța Crăciunul

tocmai terminase de

sunat.

Cele mai frumoase

Crăciunuri

sunt cele din copilărie.

Cum altfel?

 

3. Moş Crăciun

frumuseţea este timp nesaturat

foşnind uşor

un pui pe marginea cuibului

cu aripi neînvâţate să zboare

guşti din ea

şi te laşi în voia unei bazaconii

prin ferestre

nestingherite cioburi din ceaşca universului

culori

ameţesc ţurţuri de aur

urme de sanie

de paşi

coji de portocale în jurul omului

dimineaţa de zăpadă

ce credeai? bătrâneţea are sub şubă

toate zvonurile copilăriei

fiecare aduce din cămară

ziua aprinsă în aşteptărI

proaspăta emoţie nedespachetată

face o gălăgie infernală

halou

 

1. Silviu Gongonea, 2. Radu Mârza, 3. Camenia Iuliana Radu

Povestea

 Din colecția „Poemul care rămâne”

(Clarei Janés)
 
citește-mi încă o dată povestea
care înainte de a da ocolul universului
de șapte ori
îl ocolește de șapte și încă de șapte ori
 
citește-mi încă o dată povestea
care începe într-o iesle
și sfârșește pe cruce
 
povestea care se ridică de pe cruce
și sfârșește nicicând
niciunde
 
citește-mi încă o dată povestea
care spune
că nici cel care o citește
nici cel care o ascultă
nu vor simți vreodată
gustul cuiului
 
se luminează de ziuă
și cuiul sfârtecă
încă de șapte
și încă de șapte
și încă de șapte ori
carnea
 
se lasă seara
citește-mi încă o dată povestea
îndură-te
lasă-mă să plec

Dorin Tudoran

Am fost...

Un poem „încă mergător”. Nu stă, nu se închide. Merge.
Și merge tocmai pentru că nu se grăbește să spună tot, nu explică, nu cere adeziune. Lasă aerul să cânte prin oase – imagine rară.

Liviu Antonesei: Am fost…

am fost înainte mergătorii n-am așteptat să apară sex în natură
am procedat după cum ne-a dus pe noi capul more naturalia
o vreme voi mai scrie poeme despre tine poate despre noi
cîtă vreme voi mai reuși să găsesc cuvintele mele prin gură

și pînă te voi disolva cu totul din carne și piele și sînge
vor rămîne doar oase albe fosforescente și cumplit de reci
prin care aerul va cînta incredibil de fidel amintirile toate
și pînă cînd nimic nu va rămîne din cele ce se pot frînge

noi am fost temerarii pionieri înaintea vremii mergători
n-am așteptat să apară cărți despre obiceiuri zise moderne
ne iubeam cu o fervoare cu o frenezie de neînchipuit
oprindu-ne-n luminișuri ascunse și-n ascunsele trecători

oprindu-ne-n luminișuri ascunse și-n ascunsele trecători…

9 Decembrie 2025, în Iași

O miniatură explozivă

Liviu Antonesei obișnuiește să așeze poeții, discret, pe culmi, cu o frază, cu o intuiție, 

cu un gest critic rar: generos, precis, luminos.

Fiecare poem poartă amprenta unei scântei care nu luminează doar versul, 

ci și pe cei care îl citesc.

Eul bombă cu ceas

stau în pulbere ca într-un hambar cu boabe de grîu

în buricele degetelor simt răceala netedă a metalului

un declic rapid și obuzul se înscrie pe traiectoria înaltă

închis perfect am senzația zborului cu picioarele-n podea –

și deodată nu mai simt nimic absolut nimic nicăieri

nu mai este vreme să percep zgomotul și furia oarbă

ard frumos în afara timpului în frumosul fulger globular.

o aventură de cîteva secunde terestre un final apoteotic!

Liviu Antonesei

8 Decembrie 2025, în Iași

Eroarea frumoasă

peștii ne privesc din apa care ne separă doar cu o idee –
spun că suntem o specie care inspiră și expiră prea zgomotos,
că nu știm să întindem înțelept tăcerea,
ne consideră niște copii care dau cu pietre în luciul lumii
ca să vadă două-trei cercuri cum se sparg:
ne ignoră cu eleganța perfectă a unui univers autonom.
animalele terestre știu, simplu, că scoatem scrum din gură
când promitem blândețe.
că în fiecare buzunar ascundem o lesă, un cuțit, o foame fără măsură.
cerbul ne-a văzut cum ne fotografiem în fața cadavrului lui
și s-a retras în copită, în mușchi, în tremur.

„oamenii cred că pământul le aparține”, rostogolește bizonul,
„dar ei sunt singurii care se simt goi pe dinăuntru
când ating pământul cu genunchii”.
porcii și-au dat seama că le studiem creierul
fiindcă e prea asemănător cu al nostru.
ei râd: „voi ne numiți murdari, dar cine a umplut noroiul cu sânge?”
păsările vorbesc puțin dintr-o economie a frumuseții.
cred că omul e o vietate prizonieră
într-o cușcă pe care și-a construit-o singur.

spun că am inventat cerul ca să ne fie dor de el,
că aripile sunt lucrurile pe care le-am pierdut
când am ales să mergem cu ochii înainte prin tunel.
vulturul, de sus, ne citește ca pe o hartă
în care orașele sunt doar metastaze luminoase.
câinii ne iubesc împotriva evidenței,
nu înțeleg cum putem trăi cu două inimi –
una care bate, alta care vânează.

ei știu că suntem bolnavi cu memoria,
de aceea ne întâmpină de parcă ne-am întors din război
de fiecare dată când ridicăm mâna spre clanță.
pisicile, în schimb, au alt tipic:
ne consideră un accident interesant, un animal stângaci
care a ajuns prea repede la conștiință
și și-a jupuit sufletul în timp ce încerca să-l înțeleagă.
insectele nu ne judecă.
doar observă cum ne multiplicăm asemenea unui incendiu
și notează: nici o flacără nu rezistă fără lemn,
iar pădurea scade.

cel mai crud adevăr îl știu balenele.
în adâncime, aproape de locul în care lumina moare ca un gândac,
transmit urmașilor povestea oamenilor,
o legendă de luat aminte:
„au pus motoare peste apă și au crezut că au învățat să înoate.”
balenele spun că fiecare navă e o declarație de război
împotriva liniștii.
și că omul, spre deosebire de mare, nu-și reciclează morții
în cântec

suntem o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă, un animal prea conștient ca să fie fericit
și prea puțin conștient să fie înțelept.
dacă am pune gura pe pământ ca pe un sân,
poate atunci am învăța ce gândesc cu adevărat celelalte specii –
despre ceea ce am putea fi
dacă n-am trăi doar ca să ne auzim pașii
Alexandru Petria

ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō

o seară obișnuită la sfârșit de noiembrie

pe arțarului a fost așternut asfaltul fierbinte

un animal cu carnea înnegrită din care s-a ridicat aburul

are numai câteva sute de metri

nu e drumul pe care aș vrea să apuc

aud subrutinele dragostei din cântecul păsării kauai o’o’

acesta e imnul meu

învățăm cu greu dispariția

prezența ne-o asigurăm cum putem

dar diminețile sunt proaspete

mirosul bituminos și păsările indigene din pinului –

în spatele dedemanului este un crâng desfrunzit

țin iarna departe

mă poartă într-o aventură timpurie de primăvară pe terenul cel nou al școlii

unde bat mingea de 35 fără să știu că mintea caută în viitor fericirea

făcută din bucăți mici casabile

din aliajul nostru uman atât de supus împrejurărilor

este printre puținele dăți

când înțeleg simpla ratare a versiunilor noastre mai bune

C. P. A. – Silviu Gongonea

Capitulare

dacă celulele noastre s-ar purta
între ele cum ne purtăm noi între noi
trupul nostru ar pieri într-o singură noapte
în Clipă se poate însă schimba însăşi trecutul:
te privesc şi o scăpărare de nesfărşire
se iveşte din necunoscut
spre a se cunoaşte
prin tine
înfiripând tandreţe, ne tulbură
ne tulbură dăruirea ta gratuită
roză - eşti parte din noi
aşteptându-ne, unde nici unul
din noi nu este ce se ţine a fi
mă deschid, mă ofer ţie
fără a mai întreba
de unde vii
nopţile acelea lungi
în care ninge printre felinare
ca o cădere lină
în adânc
ninge
peste lebedele adormite pe mal peste
apa-n care se mistuie acest monolog.
îl ascult cum ai asculta tăcerea aceea celebră
după care niciodată nu mai eşti acelaşi
cum orice vorbă, orice şoaptă
ar tulbura căderea egală
mai grăitoare decât
muţenia dintotdeauna a lebedelor
dacă întind noaptea mâna
dacă întind noaptea mâna peste râu
simt că undeva departe, o altă mână
se întinde fără de voie în dimineaţa plutind peste ape
nu ne vom întâlni în această viaţă, nu ştiu cine este
nu ştie cine sunt, însă în gestul acesta
zace o presimţire lent preschimbată
într-o suavă durere, apoi
o lebădă se lasă-n unde
loveşte de trei-patru ori apa cu o aripă
încremenind cu graţie sub o despletire de salcie
o privesc şi propria mea viaţă mă inundă
unduind înspre maluri îndepărtate
amuţind în maluri uitate

Andrei Zanca

Semne din bătrîni

tata mereu lăsa lucrurile neterminate

când făcea un gard
nu-i mai bătea cel din urmă cui
de mulgea vaca
îi lăsa vițelului mai mult decât să-l sature
dacă plângea
lacrima lui era mai mică decât a tuturor

nici pe mama nu o pupa îndeajuns
nici pe mine
sau măcar icoana lui de căpătâi
cea cu îngerul morții

știa din bătrâni că dacă le lași așa
zilele ți se prelungesc

așa că pe toate le-a lăsat neterminate

și viața la fel

Valentin Busuioc

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2025/11/20/c-p-a-a-aparut-rugaciunea-de-iarna-de-valentin-busuioc/

Duminicile poetului la o agapă

Unele duminici nu cer cuvinte noi.
Le ajunge să primească poezia altuia – să stea cu ea la masă, 

în tăcere, ca între prieteni.
Azi, am lăsat cuvintele mele să se odihnească și am deschis 

poezia lui Vasile Gogea, „Duminicile poetului”.
Poate că și duminicile noastre au nevoie de această pace:
un timp al poeziei fără orgoliu, fără zgomot,
ne adună la o agapă a sufletului și lăsăm versurile să vorbească între ele.

Eli Gîlcescu

Duminicile poetului (o propoieziție)

Duminica

în mintea poetului brusc

se face pace.

 

Nu scrie,

citește poezii ale altor poeți.

 

De luni,

războiul pașnic istovitor

între ordinea cuvintelor

din dicționare

și prozaicele legi ale sintaxei

se reia.

 

Pînă la sfîrșitul săptămînii

noi poeme vor deveni

victime colaterale.

 

Apoi

va fi din nou pace.

Vasile Gogea

Povestea

(Clarei Janés)

citește-mi încă o dată povestea

care înainte de a da ocolul universului

de șapte ori

îl ocolește de șapte și încă de șapte ori

 citește-mi încă o dată povestea

care începe într-o iesle

și sfârșește pe cruce

 povestea care se ridică de pe cruce

și sfârșește nicicând

niciunde

 citește-mi încă o dată povestea

care spune

că nici cel care o citește

nici cel care o ascultă

nu va simți vreodată

gustul cuiului

 se luminează de ziuă

și cuiul sfârtecă

încă de șapte

și încă de șapte

și încă de șapte ori

carnea

 se lasă seara

citește-mi încă o dată povestea

îndură-te

lasă-mă să plec

Dorin Tudoran

Dragostea din vis

Până unde poate merge o poezie?
Până acolo unde dragostea din vis se rupe, iar cuvintele coboară în manualul de fizică aplicată.

C.I.R. îndrăznește să ducă poezia în laborator, între fâșii de noapte și lumină electrică, acolo unde emoția se alezează printre termeni industriali și capătă altă textură.

Un poem care provoacă — pentru că te trimite la DEX înainte să te atingă.
Și totuși, când ajungi la final, realizezi că te-a atins.
În felul lui nou, lucid, electric.

Eli Gîlcescu

C. P. A. – Camelia Iuliana Radu: Alte două poeme

Dragostea din vis

iubitul țesut de lumina electrică s-a alezat

printre fâșii de noapte

ca un vers eminescian

m-a trezit

nu te mai pot ascunde

exiști

mă vezi în carne și oase

nu mai ești singur

nu mai sunt

apoi

o sclipire intensă

hai să mergem dincolo de starea de veghe

în care visele și destinele nu se leagă

hai dincolo

tot ce lipsea

un bărbat cu ochii ca un condiment întunecat

ca un viciu strecurat în cuvinte

se întoarce din călătorii

visează destinele noastre îngropate adânc

în durere

un bărbat pierdut înainte de a începe jocul

nu sunt necesare explicații

reflectați în ochii tăi zgomotoși

anii condensează

sunt ascunsă în versurile tale

mi-ai spus chiar pe nume

aș putea îndrăzni să te chem

Eu te-am rupt pe tine din aer

zeitate melodioasă, subţire,

ca să-mi trec inelul braţului meu

în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.

O, revărsare de mirosuri suave;

alergare de iepuri; albine de ziuă;

lină topire de lumi a gheţii!

Alunecare a pletelor, geamănă

cu singurătatea neagră a pământului...

Nu te voi învăţa niciodată

nici un cuvânt din limba după-amiezelor.

Nu-ţi voi destăinui niciodată

nici un adevăr al nemişcărilor.

Rămâi deci cu mine, rămâi,

întruna curgând peste bolovanii albaştri

ai ochilor,

pe sub sălciile arămite de toamnă

ale coastelor,

şi-adormi tu, adormi

sub cortul şuierător al trupului meu

visând că eşti trează.

Nichita Stănescu

Dâre sub nisip

 Motto: Citind urmele timpului măcinând nisipul,

vei fi aflând un alt deznodământ

Ecoul dârelor ereditare scanează

pașii adânciţí în urme,

recuperează semnele vitale

timpului –

amprentele oaselor

păstrate de memoria nisipului

Să iei aminte, Copile:

tu ai primit de înălțat tot ce-a rămas –

să porţi în cale mai departe,

o carte a visului din umblet,

cu ea, întreaga ta iubire

Paşii tăi de mâine alte semne scriu

anticipând vlăstare de curaj,

în urma lor nu laşi pustiu –

poverile nu-ţi sunt nici fricile

nici umbrele lipite de altare,

tăcerile incendiare fac slujul

necredinţei privirii oarbe a ființei…

Oedip şi chiar urmaşii

nu mai credeau într-un destin,

el precedase rândul lor de oase

înțelepciunea urmelor din calendar –

nisipul cel mai fin e legendar

Copilul meu va creşte-n fire şi în suflet

cartea şi arborele visului din umblet –

întreaga lui iubire de vlăstar

Aura Creițaru