Dragostea din vis

Până unde poate merge o poezie?
Până acolo unde dragostea din vis se rupe, iar cuvintele coboară în manualul de fizică aplicată.

C.I.R. îndrăznește să ducă poezia în laborator, între fâșii de noapte și lumină electrică, acolo unde emoția se alezează printre termeni industriali și capătă altă textură.

Un poem care provoacă — pentru că te trimite la DEX înainte să te atingă.
Și totuși, când ajungi la final, realizezi că te-a atins.
În felul lui nou, lucid, electric.

Eli Gîlcescu

C. P. A. – Camelia Iuliana Radu: Alte două poeme

Dragostea din vis

iubitul țesut de lumina electrică s-a alezat

printre fâșii de noapte

ca un vers eminescian

m-a trezit

nu te mai pot ascunde

exiști

mă vezi în carne și oase

nu mai ești singur

nu mai sunt

apoi

o sclipire intensă

hai să mergem dincolo de starea de veghe

în care visele și destinele nu se leagă

hai dincolo

tot ce lipsea

un bărbat cu ochii ca un condiment întunecat

ca un viciu strecurat în cuvinte

se întoarce din călătorii

visează destinele noastre îngropate adânc

în durere

un bărbat pierdut înainte de a începe jocul

nu sunt necesare explicații

reflectați în ochii tăi zgomotoși

anii condensează

sunt ascunsă în versurile tale

mi-ai spus chiar pe nume

aș putea îndrăzni să te chem

Eu te-am rupt pe tine din aer

zeitate melodioasă, subţire,

ca să-mi trec inelul braţului meu

în jurul mijlocului tău nervos, ca un deget.

O, revărsare de mirosuri suave;

alergare de iepuri; albine de ziuă;

lină topire de lumi a gheţii!

Alunecare a pletelor, geamănă

cu singurătatea neagră a pământului...

Nu te voi învăţa niciodată

nici un cuvânt din limba după-amiezelor.

Nu-ţi voi destăinui niciodată

nici un adevăr al nemişcărilor.

Rămâi deci cu mine, rămâi,

întruna curgând peste bolovanii albaştri

ai ochilor,

pe sub sălciile arămite de toamnă

ale coastelor,

şi-adormi tu, adormi

sub cortul şuierător al trupului meu

visând că eşti trează.

Nichita Stănescu

Dâre sub nisip

 Motto: Citind urmele timpului măcinând nisipul,

vei fi aflând un alt deznodământ

Ecoul dârelor ereditare scanează

pașii adânciţí în urme,

recuperează semnele vitale

timpului –

amprentele oaselor

păstrate de memoria nisipului

Să iei aminte, Copile:

tu ai primit de înălțat tot ce-a rămas –

să porţi în cale mai departe,

o carte a visului din umblet,

cu ea, întreaga ta iubire

Paşii tăi de mâine alte semne scriu

anticipând vlăstare de curaj,

în urma lor nu laşi pustiu –

poverile nu-ţi sunt nici fricile

nici umbrele lipite de altare,

tăcerile incendiare fac slujul

necredinţei privirii oarbe a ființei…

Oedip şi chiar urmaşii

nu mai credeau într-un destin,

el precedase rândul lor de oase

înțelepciunea urmelor din calendar –

nisipul cel mai fin e legendar

Copilul meu va creşte-n fire şi în suflet

cartea şi arborele visului din umblet –

întreaga lui iubire de vlăstar

Aura Creițaru

Duet poetic pe marginea nopții

Nu-mi îngădui a comenta cele două poeme ale Cameliei Iuliana Radu, așa cum a făcut-o ea cu duminica și concertul. Dar primul gând a fost despre un poem-întrebare și celălalt, un poem-răspuns. Știu că cititorul va alege: să regăsească sau să pornească în căutarea propriei întrebări și a propriului răspuns.  

Poezia lui pe marginea nopții

doar liniște adâncă și curenți albaștri

giulgiu

durere și pierdere

o zgură amară și grea pe nuferii galbeni

înțepătura unei amintiri

promisiuni

am privit cum se scufundă viitorul

cum dragostea nu mai știe să vorbească

printre plopi

lacul tace necruțător, este o carte în care ai scris

pe care ți-a crescut inima

cusută cu un fir subțire

o floare de tei, o rezonanță cosmică

pe un corp al poeziei

spune-mi ce vezi

când ne privești de departe?

 

pauzele dintre fraze

 

un vis m-a căutat noaptea trecută

o întrebare ezitantă pe ton scăzut

te-am întâlnit undeva? și apoi o pauză

o recunoaștere o înflorire lentă

cuvintele pe care nu le-ai spus

încă se foiesc între pagini

umbre în sala de așteptare

Cădere

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele celor trei Grații

luați-l, legați-l.

Lumea mea se rostogolește peste

mine,

ce-l ce-o păzeam de ani, de albine.

Inima mea-i un măr căzut în

Grădină!

cine-i de vină, cine-i de vină?

Trupul meu e un sâmbure mai

mare decât fructul, decât inima mea, mâncat dinăuntru.

Ion STRATAN

(n. 1 octombrie. 1955 — m. 19 oct 2005)

Palma întinsă

C. P. A. – A apărut „un efect perfect defect” de Monica Rohan

Spune-mi că acesta-i prezentul.
Palma întinsă
unde cade lumina confuză –
un ban de cât?
O monedă ițindu-se
    sub jegul celor ce
    au atins-o
    (– și tu!).
Închide palma. E seară.
Aceeași lumină îngroșată încă
mai mult și
mai mult cu hoitul prezentului-fost
celui ce se lasă îndepărtat.
Copilăreștile perspective –
unghiuri voioase între dințișorii
duios clătinați.

Pumnii strânși:
Vine falnic viitorul,
Toate visele-și iau zborul, hei, hei, hei!

Monica Rohan

Acolo unde lumea se încheagă

Marian Dopcea

Veniți, prieteni

Miros bătrân, de noapte răscolită

În rituri vechi şi aprige, spurcate

De vâlvele adâncurilor toate,

Ori numai de vreo urmă de copită…

Convoiul duhurilor necurate

În vesel zbânt erotic se agită..

O zână desfrânată se mărită

Cu-un trolb – şi vorbele neruşinate

Îmbujorează chipuri parcă scoase

Din bestiarii vechi şi insolite.

Nu-i loc pentru făpturile sfioase,

Ceas nu e – pentru minţile smerite.

Veniţi, prieteni! Zorile lăptoase

Abia se scurg din ugere-obrintite.

Se scurg încet

Uneori

 M-am jucat cu timpul – precum

Se joacă puii de lup între ei…

Încet, încet am uitat să vorbesc,

Mirosul semenilor l-am uitat…

Uneori urlu la lună, prelung,

Disperat…

Un vers

Să-ncerc un vers aş vrea: Ci nu se-ndură

De mine Cel de Sus – şi iar rămân

Doar peste golu-ntunecat stăpân

Şi peste trupul răvăşit de ură.

Hulpav am fost, netrebnic şi hapsân,

Scăldându-mă-n păcat, spurcat la gură,

Nemulţumit mereu de-nghiţitură,

Poftind mereu mai mult, ca un capcân.

Un vers măcar: Justificare vie

Fărâmei mele de umanitate,

Mesaj al judecăţii ce-o să vie

Şi-o să se-ncheie cu iertare, poate –

Un vers, măcar, cu iz de păpădie,

Balsam pe inima ce încă bate.

Visul

 Câmp: De culoarea fierului. Străbat

Întinderea-i pustie – când la pas,

Când pe genunchi târându-mă, şi coate –

Fără nădejdi şi fără de regrete.

Drum fără ţintă: Lung şi blestemat,

Istăvitor şi fără de răgaz,

Cu unic rost: Să poarte-n neguri, poate,

Mişcările-mi încete… mai încete…

Resemnare

Secătuită, mintea, şi beteagă,

Leapădă-n vânt năluci. M-agăţ de ele

Gândind că mă vor duce printre stele,

Acolo unde lumea se încheagă

Înşelătoare ca un joc de iele

Ce liniştea nu-şi află noaptea-ntreagă…

Ci scuipă, în curând, pe toate cele,

Secătuită, mintea, şi beteagă.

Salomeea

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul;

Ademenindu-i pofta, ȋncă trează,

Adolescenta-şi unduie buricul.

De mă-sa codoşită, calculează

Mişcările – spre a mări câştigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul.

S-a stins de mult lumina de amiază,

Se lasă brusc ȋn ȋncăpere frigul

Când pe tipsie capul sângerează

Şi-şi cârâie claponul cucurigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează.

Don Quijotte

Când lumea parcă noimă nu mai are

Eşti de prisos şi tu, de bunăseamă;

Nici uriaşi, nici vrăjitori nu cheamă

Vreun muritor la dreaptă ȋnfruntare.

S-a abătut asupra-ne, infamă

Vremea cea nouă şi aiuritoare…

Cuminte şi posacă stă sub soare

Spania mea, realului dând vamă.

Lasă-mă Sancho! Nici o aventură

De-acuma nu mă mai ademeneşte –

Pe ȋmprejurul mare scuip cu ură.

Scrâşnind m-oi stinge – şi preaomeneşte

Vieţii dându-i dreapta ei măsură:

Reflexie-ntr-un ochi ce nu clipeşte.

Ce să-nţeleg

Ce să-nţeleg – din lumea asta care

Ȋşi schimbă chipul, parcă dinadins,

Din clipă-n clipă, cu neruşinare,

De-mi strigă că-am atins – ce n-am atins?

Ce să-nţeleg din lumea blestemată

Ce-mi caută vină din orice aş face?

Ȋn carnea mea, cândva nevinovată,

`Mneaei ȋnfinge ghearele dibace

Şi sfâşie – şi n-are pic de milă –

Şi râde tâmp când vede că mă doare

Şi sufăr – şi de mine-mi este silă…

Ce să-nţeleg din lumea asta care

Sub zâmbet ipocrit, de preacinstită

Fecioară-ascunde-o logică smintită?

Noaptea poetului

 

Am dat păcatului, din plin, cinstire,

Urâtului i-am dat, bacşiş, poemul –

Destinului adus-am ȋmplinire

Urmându-mi, grav şi sfidător, blestemul

De-a spune lucrurile neplăcute

Şi dureroase ce ne spurcă viaţa –

Făcute-am spus – şi-am spus şi nefăcute…

Veni-va, vreodată, dimineaţa?

Ceas greu

Ȋmi zgâlţâie pereţii nu ştiu cine –

Sau ce – şi mârâitu-i mă-nfioară –

Şi parcă simt că mă atinge-o gheară –

Şi-ngheaţă, parcă, sângele ȋn vine.

Ȋnspăimântat mă rog, ȋntâia oară,

Necunoscutelor puteri vecine –

Nu mai sfidez – ci plâng fără ruşine,

Milă cerşind – la cine-o fi pe-afară.

Prea şubred e bordeiul ce m-ascunde,

Câinii prieteni nu se mai aud –

Mă-nghite, lacom, un val de groază…

Un frig de moarte ȋn oase-mi pătrunde,

Un gând nevolnic mă poartă spre sud

Pereţii se zguduie surd…şi cedează