mi-a spus că o dată la 10 luni
merge într-un ashran
am ciulit urechea
ca un berbec
fiindcă am înțeles astrahan
și-am întrebat
unde?
nu i s-a părut ciudat
că la vârsta mea
habar n-aveam ce-nseamnă
mi-a explicat atât de calm
cu atât de multe detalii
cu paranteze peste paranteze
încât
la un moment dat
a intrat în transă și brusc
a-nceput să leviteze
nu mint și nu exagerez
s-a ridicat cam de-un deget de la podea
stătea neclintită în lotus
când
dintr-odată
ochii i s-au dat peste cap
am privit-o îngrozit
apoi i-am tras o palmă
ca un țăran
pentru care singurul loc
de împăcare cu sine
e moartea
Robert Șerban
nu vorbesc despre cei dispăruți în misterioasa călătorie,
dar cînd îți vezi tot mai rar prietenii e semn că ei văd ceva,
ceva care se apropie, iar tu nu poți vedea odată cu ei, vizionarii,
e un semn de grijă, o teamă de a nu se da de gol, e poate
semnul cel mai sigur al prieteniei pe care încă ți-o poartă...
și nu durerea ar trebui să o simți ci recunoștință veșnică –
după cîtă eternitate mai porți în săracele tale bagaje...
Liviu Antonesei
9 Mai 2025, în Iași
http://www.revista-alternante.de/html/vasile_gogea.html
VASILE GOGEA Bătrînul poet
Poemul – ca o fîntînă fără ciutură… |
Când eram mai tânăr
și la trup curat,
Într-o noapte, floarea mea
eu te-am visat.
Înfloreai fără păcat,
într-un pom adevărat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.
Nu știam că ești femeie, eu bărbat,
Lânga tine cu sfială m-am culcat
Și dormind eu am visat; tu, visând,
ai lăcrimat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.
E pierdută noaptea aceea
de acum!
Carnea noastră, de-i mai știi
al ei parfum.
Poamele ce-n poame stau
gustul cărnii tale-l au
Și cad mâine toate, putrede,
pe drum.
Fă-l să fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Și când pomul flori va da,
fă să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec,
mâna mea…
Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?
O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!
Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.
Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.
Paul Verlaine,
traducere de Lucian Blaga
Azi-noapte
am visat-o pe Uruma,
tătărușca cu ochi strâmbi,
gălbuie și puțină la trup,
cu obrazul rotund ca luna plină,
cu sâni mici și tari,
asemănători gutuilor date în pârg,
pe jumătate despuiată,
cu părul despletit,
trup de fum, miere și aur,
prinos păgân de la magi păgâni
și care tătărușcă tânjea după dragoste
în satul ei dobrogean prăfuit,
pe lângă care foșnea, uriașă,
bătrâna pădure:
Marea.
M-am trezit în romanul Deliormanului,
în goana sălbatecă a cailor tătărăști
ai lui Selim Reșit,
mânați de Uruma spre pășunea iscată din
zgomot de tobe de luptă – Tabun.
Căci coborâse Uruma,
Uruma cea de neuitat,
din vechi povești arabe,
șoptite tainic de Șeherezada,
povești golite de timp,
coborâse deci Uruma în goana calului,
asemeni strămoșilor ei din adâncurile Asiei,
să întemeieze tocmai în Dobrogea
pietroasă, nesfârșită, arsă de soare,
călcată de lifte, străveche,
Paradisul.
Au cântat-o pe Uruma,
Uruma cea de neuitat,
scriitori și trubaduri,
poeți, ba și gazetari,
au pictat-o maeștri
care au pus-o,
așa cum se cuvine,
pe pânze de preț,
în țara de piatră,
pe ulițe prăfoase,
în fața bordeielor sufocate de soare,
în peisagii cu sărmane minarete
și caravanseraiuri
înghițite de paragină,
departe de Samarkand,
departe de Astrahan,
departe de Buhara,
în țara de piatră și praf,
în peisagii având într-un colț, albastru,
neașteptat:
Marea.
Era pe vremea când marea
făcea parte din Paradis și
participa la Creație, alături de copiii ei:
Lenk,
câinele necredincios,
slugă la drept-credincioși,
paznic la caii sălbatici ai lui Selim Reșit
și Uruma,
tătărușca cu ochi strâmbi,
gălbuie și puțină la trup,
cu obrazul rotund ca luna plină,
cu sâni mici și tari,
asemănători gutuilor date în pârg,
pe jumătate despuiată,
cu părul despletit,
trup de fum, miere și aur,
prinos păgân de la magi păgâni.
Există o creatură care trăiește în mine ca și cum ar fi acasă și este. Este un cal negru cu o haină strălucitoare și, deși complet sălbatic – pentru că nu a trăit niciodată în interiorul nimănui și nici nu a fost niciodată înșeuat – deși complet sălbatic, aceasta îi conferă acea dulceață primitivă a unei creaturi fără teamă. Nasul lui este umed și proaspăt. Îmi place să sărut nasul ăla. Când voi muri, calul negru va fi fără adăpost și va suferi foarte mult. Doar dacă nu poate găsi o altă casă în care nimeni nu se va teme de această creatură care poate fi sălbatică și în același timp atât de blândă. Trebuie să vă avertizez că calul este fără nume: trebuie doar să-l sunați pentru a-i descoperi numele. Sau poate nu-l vei descoperi, dar odată chemat cu tandrețe și autoritate, el vine. Dacă simțul mirosului îi spune că un corp este liber, el vine la trap în liniște. Dar ar trebui să te avertizez să nu-ți fie frică atunci când nechează: poți fi ușor înșelat crezând că o ființă umană dă glas plăcerii sau mâniei.
Clarice Lispector
Plăcerea aduce atât de multă durere, încât aproape că
cineva preferă întristarea familiară plăcerii neobișnuite. Adevărata fericire
nu poate fi explicată sau înțeleasă. Este cel mai bine comparată cu
începuturile unui dezastru iremediabil. Această fuziune completă este
insuportabil de consolatoare – ca și cum moartea ar fi binele nostru cel mai
mare și ultim, doar că nu este moartea, este viața incomensurabilă care
ajunge să semene cu splendoarea morții. Fericirea trebuie să absoarbă
încetul cu încetul – pentru că este viața emergentă. Și cei lipsiți de forță să
acopere fiecare nerv cu o membrană protectoare, cu membrana morții, pentru a
rezista la viață. Acea membrană ar putea consta dintr-un act formal de
protecție, din tăcere sau din niște cuvinte fără sens. Cu plăcerea nu trebuie
să te joci. Suntem acea plăcere.
Clarice Lispector
Fără martori
în
întuneric,
oricâte
s-ar prăbuși,
lumea
va rămâne aceeași,
insensibilă.
Totul
va fi fost
înghițit
dc demult;
Până
și timpul isteric
își
va devora cuvintele,
pentru
a nu se mai găsi
nici
un martor
Un minut
Inima
a stat.
Nu a
mai avut răbdare
să
bată măcar
șaizeci
de secunde, ca să rememoreze
viața
unui trup.
A
căzut în singurătate.
De-acolo,
uneori,
stârnește
o boare
ce
face tufele insensibile
să se
miște.
Numai
tu erai nemulțumitul
visând
în pustiul apelor,
renegând
valurile,
hulind
înserarea,
ascunzându-te
de
ziua care venea
Fugeai
într-o
altă
vinovăție
Menționat
Azi
nu se mai pun oameni
la
stâlpul infamiei.
Ai să
râzi, dar până
și
bârfa a ajuns
o
mașină perfectă de ucis.
Radu Cange
Există țări pe care le-am văzut în somn.
Există
oameni care însoțesc oamenii vizibili
Ei
n-au cuvântul, să îl ucidă: respiră prin umbre.
Există
ceea ce nu poți numi, nici atinge cu șinele.
Există
o ecuație în care devin neant
Un
poem în care redevin zeu.
Există
ceea ce nu are memorie, în consecință nu moare
Eugen Evu
Ce-a fost, n-a fost, și iată, ce este, încă nu e
Mai mult eu cred, desigur, în ceea ce va fi,
În clipa-n care, goală, din val te vei ivi,
Regina morții mele, de-a pururea statuie.
Pe jumătate numai, mereu îmi răsări
Făptura ta-nstelată, din undă amăruie,
Pe jumătate numai — și coapsă care suie,
Și umărul, din alge, și sănii sidefii,
Mereu un val te fură.
Te-acoperă un altul.
O pală de-ntuneric pe frunte-ți se răzbună.
Dar eu aștept tot clipa ce spintecă bazaltul
Din nori, să mi te-arunec, pe maluri, o furtună,
Desăvârșită lumii, vânându-ți veșnic saltul,
Și-nzăpezesc sub malul luminii care sună.
|
Pădurea se strânge şi pulsează
au intrat tăietorii de lemne adânc în seva cuvintelor
Pădurea se sfătuieşte în freamăt de frunze
pomii aleargă concentric, inel, inel,
decapitaţi după vârsta lor
ultimii sunt foarte tineri
tancurile calcă liziera
un zvon aduce pe afet pădurarul împuşcat
partizanii au fugit să caute un alt şef
pacea nu se lăsă prinsă de călcâie
în gamelă mă reflect ca o rază de soare
sunt un pom radical
fără rădăcini…
Adrian Grauenfels, 2018
fără cercetări exhaustive
în liniștea răcoroasă plină ochi
de bucurie
s-a făcut dimineață
E. G.
Mâine,
în zori, când țara se albește,
plec.
Vezi, știu că mă aștepți.
Voi
trece prin pădure, voi trece peste munți.
Nu
mai pot sta departe de tine.
Voi
merge cu ochii ațintiți asupra gândurilor,
Fără
să văd nimic afară, fără să aud niciun zgomot,
Singur,
necunoscut, cu spatele îndoit, cu mâinile încrucișate,
Trist,
și ziua pentru mine va fi ca noaptea.
Nu
voi privi aurul serii care cade,
Nici
pânzele din depărtare coborând spre Harfleur,
Și
când voi ajunge, Îți voi pune pe mormânt
Un
buchet de ilfin verde și de erica înflorită.
Om ieșind din somn în refracția realului în ziua din nou agresivă;
m-ați chemat voi, agenți ai bilanțului? iată în grădină sânge și pene smulse pe albul zăpezii, iată zborul de plumb al vulturului care-și face digestia-n aer, iată cursa de șoareci și spaima râncedă.
Vânătoarea continuă.
Om ieșind dintr-o fantă de sub linia de plutire.
Ușor aplecat
unduind ca veșmintele înecaților,
abia îndrăznind să-și atingă obrazul cu mâna.
-
Am fost, oare eu am fost adineaori cel îmbrăcat în purpură?
Dădeau după mine cu pietre și strigau a batjocură:
calicul porfirogenet,
calicul porfirogenet.
Atât de mult zgomot în această tăcere: sunt
vocile altora care îmi vorbesc, oameni care mi-au plăcut, oameni pe care i-am
pierdut, oameni pe care îi mai am. (António Lobo Antunes, Cartea a patra a cronicilor)
Îți ofer doar o poveste, intriga ridicolă a
unui roman, o poveste pe care am inventat-o pentru a-ți atinge inima – o
treime prostii, o treime băutură și o treime tandrețe autentică, știi genul de
chestie. (António Lobo Antunes, Țara de la sfârșitul lumii)
„(...) L-am lăsat să mă atingă, nu l-am atins,
mi-e greu să ating oamenii, am moștenit asta de la tine, tată, nu este că nu am
chef, sunt momente când îmi vine, dar dacă l-aș atinge, m-aș dizolva în ei și
nu aș mai fi eu. (António Lobo Antunes, Nãom é Meria)
M-am gândit că ura este vitală pentru o
sănătate bună și m-am gândit că a ne găsi în armonie cu lumea este o infecție
letală. (António Lobo Antunes, Act of the Damned)
Cultura este intimidantă. Cel mai înfricoșător lucru este pentru dictatori. Pentru că oamenii care citesc nu vor deveni niciodată sclavi. (
Cu mult timp în urmă, am citit într-o carte că
patria unei femei este oriunde s-a îndrăgostit.
(Antonio Lobo Antunes, Omul gras și infinitul: și
alte scrieri)
Un băiețel (cam așa cum ți l-ai dori - cu pistrui)
țâșnește din casă și începe să zboare
timpanele dau să-i pocnească de fericire
este o vara cât cerul, omizile ronț-ronțăiesc
din frunzele dudului.
Ar putea să ajungă din urmă zăpezile, ar putea
răsturna berbecii deasupra norilor
cu nuiaua de-alun.
El zărește
cu un ceas mai devreme piatra de care
se va împiedica bețivul din cârciumă,
el aude departe vântul sosind
să ridice în clarul fustelor
casele transparente. strigă larva
coconului de mătase, dar și mătasea;
se reazămă - suveran peste sclavii furnicilor -
de curbura aerului, mușcă din fructele curcubeului.
Ți-l dăruiesc astfel, în patru dimensiuni, înainte să cadă.
Spre amiază îl va striga o voce, îi va fi sete
și-atunci va bea dintr-un pumn de nămol apa fostei fântâni.
Dă-mi mâna ta:
acum îți voi spune
cum am intrat în inexprimabil
care a fost întotdeauna căutarea mea oarbă și secretă.
Cum am intrat
în ceea ce există între
numărul unu și numărul doi,
cum am văzut între linia misterului și a focului
o linie subrepticie.
Între două note de muzică există o notă,
între două fapte există un fapt,
între două grăunte de nisip oricât de apropiate
ar fi un interval de spațiu,
există un sentiment care se află între simțirea
în interstițiile materiei primordiale
este linia de mister și foc
care este suflarea lumii,
iar suflarea continuă a lumii
este ceea ce auzim
și numim tăcere.un loc
n-am spus un spațiu