Daruri alese neîntâmplător

A plecat. Azi. Nu are cum să iasă rău într-o o zi sfântă.

Întâmplător,  o zi a luminii... de carte. Încă una.

O urmărire continuă. Și cât mai rămâne din 

Colecția o carte în dar.

Dacă nu o găsiți într-un loc, căutați-o într-altul.

Revelații 77 Vremuri reci

mă răsplătesc în tăcere.

 

Eli Gîlcescu

21.11.2024, Burlington

Blues

Să fie, oare, acestea, ultimele mele rânduri scrise, ultimele
mărturii despre tot ceea ce este mai adevărat cu putință?
poezia mea s-a împărțit în atâtea etape,
câte organe are trupul,
sau câte instincte rămân la temelia vieții.
după fiecare etapă consumată
am crezut că vine sfârșitul lumii,
eram epuizată precum un animal
înspre seară, când își caută loc de odihnă cu o patimă rece.
și mereu apăreai tu, nepăsător și nebun,
erai îndrăgostit, dar nu de mine,
iar eu îți tăiam pe dinăuntrul trupului meu
ochii și gura până când
țâșnea sânge în gura și în gâtul meu.
tot sângele tău se scurgea
în stomacul meu și toată mizeria noastră
devenea, într-un târziu
neagră.
ce știi tu? cum stau acum și scriu,
bolnavă de iubire, bolnavă din
cauza vârstei înaintate,
singură în fața toamnei, a iernii, a primăverii
și a verii care vor veni,
în fața frunzelor ruginite care se adâncesc
în pământ în vârtejuri din ce în ce
mai perfecte, cum refuz să te
mai ating pentru că ai iubit altă femeie când aveam atâta
nevoie de mâinile tale?
niciodată nu mă voi mai întoarce spre tine
decât cu ochii minții.
între noi moartea se ridică din ce în ce
mai înaltă, apare pajiștea
cu iarbă de mătase pe care aleargă,
într-o ordine prestabilită, lupii
cu mieii, poeții cu îngerii,
femeile cu bărbații, muzica cu scrâșnetul
sfârșitul lumii, eu și cu tine... 

Angela Marinescu

Volumul BLUES & PARCUL (1997)

Aș vrea să scriu un poem cumplit

Mircea Florin Şandru 

Statuete de jad în vitrine cenuşii, rigole pline de frunze, gunoieri triști,

Poliţişti melancolici, aurolaci adormiţi pe terasa de la McDonald’s.

O noapte stranie,

Ploaia curge încet ca lichidul din burta unei balene.

Aş vrea să dorm o vreme, aş vrea

Să o visez pe sora mea, mireasă, în oraşul de munte.

Aş vrea să-l visez

Pe tata. Aş vrea o cafea, aş vrea o votcă. Aş vrea să scriu un poem cumplit,

Ca un strigăt, ca un camion cu trinitrotoluen,

ca o ogivă nucleară.

Stau lângă mica veioză cu led şi îmi caut cuvintele. Poate ar trebui să scriu despre moarte,

Poate că ar trebui să descriu ghearele ei de crom,

de stronţiu, de wolfram,

Despre pielea spintecată de bici a lui Jesus Crist Superstar,

Poate că despre gropile comune din Cambodgia,

din Irak şi din Kosovo,

Poate că ar trebui să scriu despre Ion Stratan,

marele poet care şi-a înfipt cuţitul

În inimă. Poate că ar trebui să scriu despre şacal,

ciudatul mascul

Care îşi fecundează femela, apoi îi sfâşie jugulara.

Poate că ar trebui să scriu

Despre casa în care voi locui pentru totdeauna.

Poate că despre picioarele lungi ale iubitei mele.

Poate că despre ochii ei uimitor de mari

Ca două lacuri de munte. Poate că ar trebui să scriu

despre toate nopţile albe

În care îmi vine să-mi dau foc. Poate despre săraca ţară bogată

în care m-am născut

Poate că ar trebui să nu mai scriu niciodată,

Poate că doar ploaia, poate că doar fulgerul,

Poate că doar frunzele, poate doar vântul.

Căutarea

nu căuta ceea ce vrei neapărat să găsești

un lucru, starea de grație, o operă, o altă ființă,

trebuie să te lași tu însuți găsit, tu adică eu –

o lecție pe care nu o voi putea învăța niciodată,

caut și caut, mereu și mereu, aiurea, în gol,

ba mă orbește lumina, ba mă înghite întunericul…

nu-mi cere explicații, dacă ai nevoie de ele,

e semn limpede că nu știi nimic, iar explicațiile

nu te vor ajuta la nimic, după vorbele înțelepte

ale unui personaj obscur dintr-un roman de Haruki.

și mereu mă relansez, cu entuziasm, cu încăpățînare,

uneori cu dragoste, alteori aproape cu ură feroce–

game over – insert soul, soul over – insert game…

Liviu Antonesei

6 Noiembrie 2024, în Iași

Sunt zile când nimic nu se leagă

 C. P. A. – Francisko Kocsis: Două poeme noi

Sunt zile

Sunt zile când nimic nu se leagă

– e greu să înţelegi din ce motiv –,

dar nu vrei nicicum să te trădezi

şi arborezi un zâmbet expresiv,

pari omul sigur pe sine, fericit,

deşi jocul acesta nu te prinde

şi te simţi precum hâdul dichisit,

vinovat pentru falsul ce-l vinde;

dar cel ce-ţi vede ochii încărcaţi

de un doliu profund, încercănaţi,

– un negru definitiv părăsit

de orice licăr, hades întrezărit

de care fugi –, va şti fără să-ntrebe

că paharul nu ţi-l umple Hebe

Am un trup

Am un trup care poate fi ucis, eu nu;

asta îmi aminteşte de Hemingway,

dar mai ales de jumătatea omenească a lui Isus,

cea temătoare la gândul paharului plin

care i se întindea;

paharul lui nu e şi paharul meu,

dar teama nu diferă;

copleşitoarea lui certitudine n-a risipit în om

frisonul dat de schimbarea ce urma;

în paharul meu e altfel de lumină,

eu sunt pe de-a-ntregul om;

teama nu schimbă nimic;

am un trup care se poate frânge,

un suflet care nu.