Să
fie, oare, acestea, ultimele mele rânduri scrise, ultimele
mărturii despre tot ceea ce este mai adevărat cu putință?
poezia mea s-a împărțit în atâtea etape,
câte organe are trupul,
sau câte instincte rămân la temelia vieții.
după fiecare etapă consumată
am crezut că vine sfârșitul lumii,
eram epuizată precum un animal
înspre seară, când își caută loc de odihnă cu o patimă rece.
și mereu apăreai tu, nepăsător și nebun,
erai îndrăgostit, dar nu de mine,
iar eu îți tăiam pe dinăuntrul trupului meu
ochii și gura până când
țâșnea sânge în gura și în gâtul meu.
tot sângele tău se scurgea
în stomacul meu și toată mizeria noastră
devenea, într-un târziu
neagră.
ce știi tu? cum stau acum și scriu,
bolnavă de iubire, bolnavă din
cauza vârstei înaintate,
singură în fața toamnei, a iernii, a primăverii
și a verii care vor veni,
în fața frunzelor ruginite care se adâncesc
în pământ în vârtejuri din ce în ce
mai perfecte, cum refuz să te
mai ating pentru că ai iubit altă femeie când aveam atâta
nevoie de mâinile tale?
niciodată nu mă voi mai întoarce spre tine
decât cu ochii minții.
între noi moartea se ridică din ce în ce
mai înaltă, apare pajiștea
cu iarbă de mătase pe care aleargă,
într-o ordine prestabilită, lupii
cu mieii, poeții cu îngerii,
femeile cu bărbații, muzica cu scrâșnetul
sfârșitul lumii, eu și cu tine...
Angela Marinescu
Volumul BLUES & PARCUL (1997)
Angela Marinescu
RăspundețiȘtergereBlues
Iubirea pentru tine m-a pârjolit ca un foc
și am rămas arsă
pe pielea mea de femeie.
arsurile sunt mari cât niște hărți
și rana care seamănă cu harta României
este cea mai mare și
nu se mai poate vindeca niciodată.
de aceea voi muri, au spus-o toți,
nu pentru că tu nu m-ai iubit. erai prea primitiv și prea dur
pentru mine. mie îmi plac intelectualii
de stânga, handicapații sociali, bărbații atât de virili încât pot renunța
la virilitate și,
chiar dacă erai nebun, erai mai puțin nebun
decât mine. mi-am asumat
nebunia, boala, sărăcia și vârsta,
tu nu ți-ai asumat nimic, de aceea
cerul de deasupra capului tău te apasă
și-ți strivește craniul.
îmi plac slăbiciunea adâncă
și metafizica unui adolescent romantic
nu puterea rigidă și nici extazul lipsit de sânge.
cât timp voi mai avea de trăit mă voi gândi la tine.
dar tu ai fost,
ești și vei fi clovn care, în spatele măștii, a fost
doar un soldat al întunericului, al forței și al plăcerii.
Volumul BLUES & PARCUL (1997)
Angela Marinescu
RăspundețiȘtergereBlues
Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag
al unei tensiuni nu atît de rele și nici bune
cît plină de o dulce amintire, de o blîndețe egală
cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească
și mai ales femeiască o poate trăi
poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli
de un romantism nu desuet, cît devastator, ar fi putut să provoace
în jur, adică nu numai în creierii măcinați de vîrstă, cît și
în inimă, ficat, intestine și sînge
mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi de plămîni
o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,
un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,
o fugă de răspundere și de aplecare către aproapele tău,
dar eu și cu tine, tu, care ești mai bolnav decît mine
căci sufletul ți se rupe în fiecare zi de o mînă
parșivă și lungă,
ne aruncam în toate nimicurile
voiam glorie și apoi ne prăbușeam în anonimat
ne certam pentru bani și apoi
ne separam către seară, epuizați de efort, de luptă
și rătăceam.