Nu te mai presimte nimeni, Înălţimea Ta,
de parcă aripile tale nici n-au existat;
nu te mai aşteaptă nimeni, nu te mai invocă,
de parcă n-ai fi trecut niciodată pe-aici.
Copiii s-au vindecat: nu mai înalţă zmee;
cerul s-a vindecat: nu mai primeşte hârtii colorate;
pădurea se usucă văzând cu ochii – până şi aerul
atârnă ca o draperie de zdrenţe, Înălţimea Ta.
Ceilalţi mă-ntreabă, aşa, într-o doară, cum mă simt,
dacă plec, dacă nu vreau ceva, dacă rămân încă;
ceilalţi sunt siguri de ei, adică sunt chiar ceilalţi –
Tu ce mai faci, Înălţimea Ta? Ce mai aştepţi?
Într-o seară, mi s-a părut că te-aud venind,
am ieşit în curte, am făcut ochii roată:
ştii bine – nu erai tu; nici măcar nu era vorba de tine.
