C. P. A. – Katia Fodor: Kintsugi
Fără titluri, le-am citit ca pe un diptic foarte bun – un
poem plin de simțiri, care te ține treaz până la un ușor suflu descrescent
(asemenea vremii, vremurilor – „înghețul târziu de primăvară”), apoi, ca un
brânci (îmi pare că și vremea are anticorpi), înflorește maiestuos (Eli Gîlcescu)
I
Măruntul sfânt
Al țurțurilor care se topesc,
Și mănunchiurilor de raze
Răsfirând zăpada,
Cel care binecuvântează
Vâltorile și limanurile
Arătând cocorilor
Locurile de odihnă,
Cel desenat naiv
Într-un colț de șotron
Cu brațele desfăcute –
Un mesteacăn preaplin
De miracole…
Prima ploaie adevărată
Din martie
Îi va spăla chipul.
Îl pomenește cu duioșie
O bătrână
În timp ce, oprită
La o traversare de stradă
(apare un râu de munte
învolburat în calea ei,
de netrecut)
Se gândește cu tristețe
La ce urmează:
Zăpada mieilor,
Înghețul târziu de primăvară,
Săptamâna Patimilor.
II
O carte de culoarea
Unei frunze, toamna…
Nu s-ar fi gândit
Că într-un adăpost,
În plin și deplin război,
Va găsi
O carte scrisă în vreme
De pace,
Că o va deschide
(frigul îndeamnă
la incendii nebunești)
Mai întâi neatent,
Răsfirând pagini
(niște miei inflamabili),
Oprindu-se
Pe un liman de cuvinte
(alături, un stol de
lăstuni însetați),
Apoi va simți cum
Îi crește pe suflet
Un crâng de arini,
O pajiște cu margarete,
Un drum pe care
Strălucește prețioasă
Prima zăpadă,
Că i se va ivi pe un deal
Casa învăluită
În liniștea firească
A amurgului
Când toate grijile zilei
Se așează în pridvor
Și așteaptă cuminți
O ceașcă de ceai
Cu ultima lumină,
Că nu mai ajunge de afară
Nici un zgomot –
Ziduri prăbușite,
Blestemele zidarilor,
Cioplitorilor în piatră,
Tâmplarilor,
Praful și pulberea acoperind
Orice țipăt, orice plâns.
Și va ascunde cartea
La piept, în chip de
Făptură salvată alături de
Un inorog sau delfin
Sau Pasărea Albastră,
Sau un copil rătăcit.
