care-şi
paşte-n tăcere ciopoarele,
peste
muntoasele ţinuturi sterpe ale pietrei mele
vîntul
verii-ntîrziate îşi mînă dimineaţa norii din urmă. [...]
Fostu-ne-a
oare nouă, pămîntenilor, hărăzit
ca
împreună să strîngem fînul
de pe această ciudată lipsă de fîneaţă din vara zgîrcită?
Întrebatu-l-am ades pe maestrul Brâncuşi
stînd
în faţa Coloanei fără sfîrşit
şi
arătînd spre cer şi niciodată n-am primit decît acelaşi răspuns omenesc:
„Uită-te-n
sus, dar niciodată nu uita, prietene,
că
însuşi nesfîrşitul cel nalt
obîrşia-şi
are tot jos pe pămînt.“
Einar Bragi / Ion Caraion, traducerea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu