Palma întinsă

C. P. A. – A apărut „un efect perfect defect” de Monica Rohan

Spune-mi că acesta-i prezentul.
Palma întinsă
unde cade lumina confuză –
un ban de cât?
O monedă ițindu-se
    sub jegul celor ce
    au atins-o
    (– și tu!).
Închide palma. E seară.
Aceeași lumină îngroșată încă
mai mult și
mai mult cu hoitul prezentului-fost
celui ce se lasă îndepărtat.
Copilăreștile perspective –
unghiuri voioase între dințișorii
duios clătinați.

Pumnii strânși:
Vine falnic viitorul,
Toate visele-și iau zborul, hei, hei, hei!

Monica Rohan

Acolo unde lumea se încheagă

Marian Dopcea

Veniți, prieteni

Miros bătrân, de noapte răscolită

În rituri vechi şi aprige, spurcate

De vâlvele adâncurilor toate,

Ori numai de vreo urmă de copită…

Convoiul duhurilor necurate

În vesel zbânt erotic se agită..

O zână desfrânată se mărită

Cu-un trolb – şi vorbele neruşinate

Îmbujorează chipuri parcă scoase

Din bestiarii vechi şi insolite.

Nu-i loc pentru făpturile sfioase,

Ceas nu e – pentru minţile smerite.

Veniţi, prieteni! Zorile lăptoase

Abia se scurg din ugere-obrintite.

Se scurg încet

Uneori

 M-am jucat cu timpul – precum

Se joacă puii de lup între ei…

Încet, încet am uitat să vorbesc,

Mirosul semenilor l-am uitat…

Uneori urlu la lună, prelung,

Disperat…

Un vers

Să-ncerc un vers aş vrea: Ci nu se-ndură

De mine Cel de Sus – şi iar rămân

Doar peste golu-ntunecat stăpân

Şi peste trupul răvăşit de ură.

Hulpav am fost, netrebnic şi hapsân,

Scăldându-mă-n păcat, spurcat la gură,

Nemulţumit mereu de-nghiţitură,

Poftind mereu mai mult, ca un capcân.

Un vers măcar: Justificare vie

Fărâmei mele de umanitate,

Mesaj al judecăţii ce-o să vie

Şi-o să se-ncheie cu iertare, poate –

Un vers, măcar, cu iz de păpădie,

Balsam pe inima ce încă bate.

Visul

 Câmp: De culoarea fierului. Străbat

Întinderea-i pustie – când la pas,

Când pe genunchi târându-mă, şi coate –

Fără nădejdi şi fără de regrete.

Drum fără ţintă: Lung şi blestemat,

Istăvitor şi fără de răgaz,

Cu unic rost: Să poarte-n neguri, poate,

Mişcările-mi încete… mai încete…

Resemnare

Secătuită, mintea, şi beteagă,

Leapădă-n vânt năluci. M-agăţ de ele

Gândind că mă vor duce printre stele,

Acolo unde lumea se încheagă

Înşelătoare ca un joc de iele

Ce liniştea nu-şi află noaptea-ntreagă…

Ci scuipă, în curând, pe toate cele,

Secătuită, mintea, şi beteagă.

Salomeea

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul;

Ademenindu-i pofta, ȋncă trează,

Adolescenta-şi unduie buricul.

De mă-sa codoşită, calculează

Mişcările – spre a mări câştigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează

Libidinos, bătrânul, şi ridicul.

S-a stins de mult lumina de amiază,

Se lasă brusc ȋn ȋncăpere frigul

Când pe tipsie capul sângerează

Şi-şi cârâie claponul cucurigul…

S-a-ncins Irod – şi se ȋnvârtoşează.

Don Quijotte

Când lumea parcă noimă nu mai are

Eşti de prisos şi tu, de bunăseamă;

Nici uriaşi, nici vrăjitori nu cheamă

Vreun muritor la dreaptă ȋnfruntare.

S-a abătut asupra-ne, infamă

Vremea cea nouă şi aiuritoare…

Cuminte şi posacă stă sub soare

Spania mea, realului dând vamă.

Lasă-mă Sancho! Nici o aventură

De-acuma nu mă mai ademeneşte –

Pe ȋmprejurul mare scuip cu ură.

Scrâşnind m-oi stinge – şi preaomeneşte

Vieţii dându-i dreapta ei măsură:

Reflexie-ntr-un ochi ce nu clipeşte.

Ce să-nţeleg

Ce să-nţeleg – din lumea asta care

Ȋşi schimbă chipul, parcă dinadins,

Din clipă-n clipă, cu neruşinare,

De-mi strigă că-am atins – ce n-am atins?

Ce să-nţeleg din lumea blestemată

Ce-mi caută vină din orice aş face?

Ȋn carnea mea, cândva nevinovată,

`Mneaei ȋnfinge ghearele dibace

Şi sfâşie – şi n-are pic de milă –

Şi râde tâmp când vede că mă doare

Şi sufăr – şi de mine-mi este silă…

Ce să-nţeleg din lumea asta care

Sub zâmbet ipocrit, de preacinstită

Fecioară-ascunde-o logică smintită?

Noaptea poetului

 

Am dat păcatului, din plin, cinstire,

Urâtului i-am dat, bacşiş, poemul –

Destinului adus-am ȋmplinire

Urmându-mi, grav şi sfidător, blestemul

De-a spune lucrurile neplăcute

Şi dureroase ce ne spurcă viaţa –

Făcute-am spus – şi-am spus şi nefăcute…

Veni-va, vreodată, dimineaţa?

Ceas greu

Ȋmi zgâlţâie pereţii nu ştiu cine –

Sau ce – şi mârâitu-i mă-nfioară –

Şi parcă simt că mă atinge-o gheară –

Şi-ngheaţă, parcă, sângele ȋn vine.

Ȋnspăimântat mă rog, ȋntâia oară,

Necunoscutelor puteri vecine –

Nu mai sfidez – ci plâng fără ruşine,

Milă cerşind – la cine-o fi pe-afară.

Prea şubred e bordeiul ce m-ascunde,

Câinii prieteni nu se mai aud –

Mă-nghite, lacom, un val de groază…

Un frig de moarte ȋn oase-mi pătrunde,

Un gând nevolnic mă poartă spre sud

Pereţii se zguduie surd…şi cedează