Uruma cea de neuitat

 Azi-noapte

am visat-o pe Uruma,

tătărușca cu ochi strâmbi,

gălbuie și puțină la trup,

cu obrazul rotund ca luna plină,

cu sâni mici și tari,

asemănători gutuilor date în pârg,

pe jumătate despuiată,

cu părul despletit,

trup de fum, miere și aur,

prinos păgân de la magi păgâni

și care tătărușcă tânjea după dragoste

în satul ei dobrogean prăfuit,

pe lângă care foșnea, uriașă,

bătrâna pădure:

Marea.

M-am trezit în romanul Deliormanului,

în goana sălbatecă a cailor tătărăști

ai lui Selim Reșit,

mânați de Uruma spre pășunea iscată din

zgomot de tobe de luptă – Tabun.

Căci coborâse Uruma,

Uruma cea de neuitat,

din vechi povești arabe,

șoptite tainic de Șeherezada,

povești golite de timp,

coborâse deci Uruma în goana calului,

asemeni strămoșilor ei din adâncurile Asiei,

să întemeieze tocmai în Dobrogea

pietroasă, nesfârșită, arsă de soare,

călcată de lifte, străveche,

Paradisul.

Au cântat-o pe Uruma,

Uruma cea de neuitat,

scriitori și trubaduri,

poeți, ba și gazetari,

au pictat-o maeștri

care au pus-o,

așa cum se cuvine,

pe pânze de preț,

în țara de piatră,

pe ulițe prăfoase,

în fața bordeielor sufocate de soare,

în peisagii cu sărmane minarete

și caravanseraiuri

înghițite de paragină,

departe de Samarkand,

departe de Astrahan,

departe de Buhara,

în țara de piatră și praf,

în peisagii având într-un colț, albastru,

neașteptat:

Marea.

Era pe vremea când marea

făcea parte din Paradis și

participa la Creație, alături de copiii ei:

Lenk,

câinele necredincios,

slugă la drept-credincioși,

paznic la caii sălbatici ai lui Selim Reșit

și Uruma,

tătărușca cu ochi strâmbi,

gălbuie și puțină la trup,

cu obrazul rotund ca luna plină,

cu sâni mici și tari,

asemănători gutuilor date în pârg,

pe jumătate despuiată,

cu părul despletit,

trup de fum, miere și aur,

prinos păgân de la magi păgâni.

C. P. A. – Radu Mârza: Uruma cea de neuitat