În Ceață

M-am uitat în vale: dispăruse —
complet scufundată! A rămas o mare mare plată,
cenușie, fără valuri, fără plaje; totul era unul.

Și ici și colo am observat, când m-am încordat,
zgomotul străin al unor voci mici și sălbatice: 
păsări care își pierduseră drumul în acel pământ deșert. 

Iar sus, scheletele de fagi,
parcă suspendate, și reveriile 
ruinelor și ale întinderilor ascunse ale pustnicului.

Și un câine țipa și țipa, ca de frică,
nu știam unde și de ce. Poate că a auzit
pași ciudați, nici departe, nici aproape –

pași răsunând, nici lenți, nici repezi,
alternativi, eterni. M-am uitat în jos,
dar nu am văzut nimic, nimeni, privind înapoi.

Visările ruinelor întrebau: „Nu va
veni nimeni?” Scheletele copacilor au întrebat:
„Și cine ești tu, pentru totdeauna în mers?”

Poate că am văzut atunci o umbră, o
umbră rătăcită, purtând un mănunchi pe cap.
Am văzut — și n-am mai văzut, în aceeași clipă.

Tot ce auzeam erau țipetele neliniștite
ale păsărilor rătăcite, țipetele rătăciților
și, pe marea aceea căreia îi lipseau atât valuri, cât și plaje,

pașii, nici aproape, nici departe.

Giovanni Pascoli

© de către proprietar. oferite gratuit în scopuri educaționale

Amintirea paradisului

Când eram mai tânăr
și la trup curat,
Într-o noapte, floarea mea 
eu te-am visat.
Înfloreai fără păcat,
într-un pom adevărat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.

Nu știam că ești femeie, eu bărbat,
Lânga tine cu sfială m-am culcat
Și dormind eu am visat; tu, visând,
ai lăcrimat,
Când eram mai tânar
și la trup curat.

E pierdută noaptea aceea
de acum!
Carnea noastră, de-i mai știi
al ei parfum.
Poamele ce-n poame stau
gustul cărnii tale-l au
Și cad mâine toate, putrede,
pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Și când pomul flori va da,
fă să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec,
mâna mea…

Cezar Ivănescu